Singură

Este una din acele zile... Şi în zilele de genul ăsta, culmea, sunt mai lucidă ca oricând. Ştiu exact ce trebuie să fac şi toate îndatoririle mi le îndeplinesc cu acurateţea unui robot programat cu mult timp înainte. Obişnuiam să cred că zilele astea vin doar când eşti tânăr şi ai nelinişti metafizice sau te-ai certat cu părinţii ori iubeşti fără speranţă. Aiurea. Pe mine mă găsesc când mi-e lumea mai dragă. De exemplu, mă trezesc într-o dimineaţă cu soare şi flori la fereastră, îmi beau frumos cafeaua, îmi fumez ţigarea (vorba vine), trag aer în piept şi după ce închid fereastra mă prăbuşesc în pat, cu ochii holbaţi la vreo emisiune tâmpă din care nu pricep nimic. E clar.. e una din zilele acelea, mă gândesc, şi încep să-mi fac în cap planul. Mă voi holba la emisiunea tâmpă până se termină, iar genericul mă va adormi cu siguranţă. Când fac ochi, din nou, simt nevoia să bag în mine junk food. Nu găsesc mai nimic prin casă şi mă mulţumesc cu un măr deja scofâlcit. Mă trântesc, din nou, în pat. De data asta sting televizorul că nu mă mai ajută la nimic să privesc prin el. Stau ca moartă cu telecomanda în mână, fără să mă gândesc la nimic, probabil o eternitate, în realitate doar vreo 5 minute. Oftez lung şi iau în mână o carte. Ştiu că nu mă ajută la nimic, nu ăsta e remediu, dar m-am obişnuit să urmez aceiaşi paşi ca în tinereţe. Citesc zeci de pagini şi când deschid cu adevărat ochii nu recunosc nimic din ce am citit mai înainte. Mă ridic din pat şi bat casa în sus şi în jos, fără nicio preocupare, fără vreun gând, fără vreo simţire: sunt singură. Eu cu mine şi nimeni altcineva. Ăsta era un gând care mă speria altădată, acum mă linişteşte. Pe la jumătatea zilei îmi vin cât de cât în simţiri. Constat că am spălat toate vasele care erau în chiuvetă, am schimbat copilul de vreo 3 sau 4 ori, ba chiar i-am dat să şi mănânce, dar nu-mi mai amintesc toate astea. În schimb, îmi amintesc că am fost .... singură, eu cu mine.