Lecții despre fericire pe sub apă

Introducere

Mi-am dorit întotdeauna să scriu. Și am început cu ce era mai greu – poezia. Și m-am oprit. Am continuat cu proza scurtă, câteva nuvele, ba chiar am început și un roman adolescentin. Iar dacă o să caut bine prin maculatura strânsă, sigur găsesc o piesă de teatru neterminată. Apoi m-am oprit – mi-era teamă de critică, a mea, a celor din jur. La prima facultate am scris, din nou. De data asta cursuri, eseuri, lucrări, referate, teze. Și iar m-am oprit. Tot de teamă. De data asta, era frica de neoriginalitate. Apoi m-am apucat să scriu, din nou, de data asta la ziar:  articole, reportaje, sondaje de opinie, chiar și editoriale. Am continuat asa aproape 15 ani . Și iarăși m-am oprit. Motivul este lesne de ghicit: teama de fi căzut în rutină, frica de mediocritate, de șablon. De trei ani n-am mai scris, deși dorul mă încearcă mereu. Asta îmi place să fac, dar găsesc mereu o scuză care să mă țină departe de ceea ce-mi face plăcere, de ceea ce sunt eu cu adevărat.

Este ciudat cum căutăm o viață întreagă să facem ceea ce ne place și ajungem într-un final să facem ceea ce trebuie. Învățați-vă copiii să fie ceea ce vor ei să fie, nu ceea ce vreți voi. Să facă ceea ce le place lor, nu ceea ce vă place vouă doar pentru că așa trebuie. Să renunțe la teama de a fi judecați că nu fac ceea ce trebuie. Faceți voi, adulții, la rândul vostru ceea ce vă face plăcere și satisfacțiile vor fi infinite. M-am redescoperit în ceea ce fac acum. Mulți nu au habar ce fericită mă simt când un copil de doar 4 ani care plângea că îi este frică să intre în apă și cu care m-am luptat o lună, șapte, nouă, un an, doi ani, zice, într-o zi: “Pot să respir singur sub apă”, „Pot să merg singur”, „Uite cât de rapid sunt!”. Satisfacția muncii pe care o fac acum este e normași singura treaptă mai sus de această satisfacție este să scriu despre asta. Am amânat momentul trei ani. Am adunat în cap și pe mici agende mii de experiențe prin care am trecut cu copiii. Unii au venit și au plecat. Alții au rămas. Cei mai mulți s-au întors, iar eu m-am bucurat mai mult decât ei pentru că m-au preferat pe mine. Nu pentru că am fost marea profesoară de înot și i-am dus pe culmile performanței sau pentru că și-au însușit cele mai tainice mistere ale matematicii, fizicii sau filosofiei, ci pentru că au avut cândva, alături de mine, satisfacția unui lucru care le place.

Dragi antrenori, dragi profesori, medici, oameni de serviciu, ziariști etc, dacă vă treziți dimineața și gândul că mergeți la muncă vă doare, este clar: „Nu vă place ceea ce faceți!”. Dar nu este prea târziu să renunțați. Făceți-o cât mai aveți timp, până nu este prea târziu. Vă rog eu, renunțați la ceea ce faceți dacă nu aveți nicio satisfacție, veți fi mult mai fericiți! Prima lecție de fericire am prins-o destul de târziu – de la Vio, care zâmbește acum acolo, sus, unde este el. Iar cei care-l cunosc vor fi de acord cu mine că Vio se pricepea la chestiile astea. Următoarele le-am prins din zbor de la copiii mei si de la copiii altora, deși, de multe ori, părinții lor nici nu-și dădeau seama. Voi continua să iau lecțiile astea și să scriu despre ele. Pentru că asta îmi place să fac.

Prima lecție. O să încep aleatoriu cu prima lecție care îmi vine în minte la ora asta.

Diana, o fetiță de doar 4 ani, atunci când ne-am întâlnit (sper ca mama ei, care sigur își va recunoaște copilul în povestirea mea, pentru că este unul dintre părinții atenți la lecțiile de fericire pe care ni le predau copiii, să nu se supere pe mine). Așadar, Diana făcuse balet (da, ați citit bine, balet, la o vârstă așa de fragedă) pentru că îi plăcea dansul. Venise să învețe să înoate ca Mica Sirenă. Nu știa nimic despre apă, era ca o scândurică de țeapănă, dar foarte receptivă la ceea ce i se spunea. Ne-am jucat împreună câteva săptămâni, până când Diana a reușit singură să facă pluta, să înoate câțiva metri, dar mai ales să se scufunde. Și după ce a exersat scufundările luni întregi, de nu mai reușeam să o învăț nimic altceva, s-a hotărât că îi place mai mult să citească și să meargă la teatru. Lecția ei pentru mine se încheiase. A revenit de câteva ori, dar doar ca să se scufunde și apoi s-a întors la plăcerile ei: cititul, dansul și câte altele.

Lecția numărul 2 va urma.

Sportivii nu au nevoie de acte de caritate!

Ma straduiesc de ceva vreme sa scriu despre goana noastra nebuna spre marea performanta pe care si-o doreste Vlad, insa mereu apare cate ceva sa ma traga inapoi. M-a convins, intr-un mod cu totul ciudat, atitudinea unui reporter (culmea!) de televiziune. De fiecare data cand lumea vorbeste despre Vlad si ii admira munca si rezultatele ma incearca un soi de stanjeneala, ca si pe el de altfel. Ca sa nu spun de cazurile cand primeste aprecieri de la oameni care au avut rezultate deosebite in inot, cum este Razvan Florea sau Camelia Potec sau mai stiu eu cine..

Si deunazi, prietenul de pe FB al unui bun prieten de-al nostru, animat de cele mai bune intentii in ceea ce-l priveste pe Vlad, ii transmite acestuia ca o anume institutie de presa din Romania nu face “actiuni de caritate”, ci este o televiziune serioasa de stiri. “UpS!”,ma gandesc eu. Am cerut eu bani sau alte foloase material? Nu am cerut nici macar un reportaj despre copilul meu. Ele au venit la initiative altor oameni din presa. Ca rezultatele unui copil de 11 ani la un concurs international de inot nu ti se par a fi interesante pentru o stire pot intelege (am lucrat in presa si stiu ca nu depinde de reporter in totalitate acest aspect), dar sa crezi ca acest copil sau parintii, prietenii lui vor bani (banuiesc ca intra la categoria sponsorizare,nu?) este deja prea mult.

N-am cerut in viata mea vreun ban pe spinarea copilului meu. Mici macar nu m-am gandit la asa ceva. Il voi sustine financiar atata vreme cat voi putea, voi face sacrificii pentru ca si el face pentru sportul acesta,iar cand vom fi in vreun impas, voi gasi, cu siguranta o solutie alternativa, dar in niciun caznu voi apela la o institutie de presa pentru a ma “sponsoriza”. Am fost crescuta sa ma descurc singura in orice situatie, sa ma bazez pe mine, in primul rand, pe munca mea si pe familia mea, iar eu incerc sa le transmit si copiilor mei acelasi lucru pentru ca mi se pare o atitudine sanatoasa din toate punctele de vedere.

In ultima veme diverse personae m-au tot intrebat de ce are nevoie Vlad sa continue in sport. Primul gand a fost – “Sanatate”. In sportul de performanta, corpul si psihicul se erodeaza, daca nu le ingrijesti corespunzator. Sportivii mari pot confirma, sunt sigura de asta.De aceea Vlad are nevoie de masaj de recuperare, gimnastica recuperatorie, alimentatie corespunzatoare sanatoasa, sedinte de psihoterapie, etc.

Urmeaza gandul 2 – “bazin de 50 m”. Constanta l-a avut. Acum este sala de evenimente. Mai are unul, neomologat pentru ca-I lipsesc cativa centimetri. Nu te poti apropia de el pentru ca apartine Marinei Miltare, adica viitorii marinari se antreneaza acolo.Si asta cred ca spune multe. Concluziile le trageti voi.

Gandul 3 – “un sistem de invatamant adecvat”. Nici nu va inchipuiti cat muncesc la scoala si pentru scoala unii sportivi (ca sunt unii care nu dau doi bani). Vlad isi face temele jumatate acasa, jumatate la bazin. In total, aproximativ 2-3 ore de lucru individual in fiecare zi. Are rezultate bune si foarte bune la scoala, dar oricand ar mai inota vreo 50 de bazine decat sa mai faca ceva suplimentar la matematica sau sa citeasca vreo carte. Nu-i in regula treaba asta, ma gandesc eu. Scoala a pierdut meciul asta.

Gandul numarul 4 – “sistem de premiere” adecvat pentru sportivii valorosi. Este rusinos pentru statul roman si autoritatile locale, ca sa nu spun jenant si revoltator, sa premiezi cei mai buni sportivi ai tai, la un Campionat National, cu o medalie sau cu o diploma. Si asta se intampla de ani de zile,de dinainte de Revolutie cred. Scuza Federatiei, cel putin la inot, este “nu sunt fonduri suficiente”. Copiilor nu le trebie mult sa fie fericiti. Pe ei ii bucura lucrurile simple: un tricou cu numele lor si denumirea concursului la care au participat, o cupa mare, pe masura eforturilor, un pix pe care sa scrie “Esti invingator!”, etc. In Romania, doar unele cluburi private (cele mari) au inceput sa mai schimbe lucrurile din punctul acesta de vedere, in rest totul merge ca acum o suta de ani, poate si mai rau.

Gandul numarul 5, ultimul, dar nu cel de pe urma, - “colegi pe masura lui”. In inot ai nevoie de competitie, de colegi ambitiosi, muncitori, care sa traga langa umarul tau, sa-ti sufle in ceafa, sa-ti fie adversari, dar si prieteni. Din pacate, nu multi copii si parinti sunt dispusi sa faca sacrificii pentru sport, iar Vlad sufera de fiecare data cand la unele antrenamente se vede singur in bazin sau cand la antrenamentul de dimineata lipseste vreunul dintre cei multi – 4 (!) la apel. Sufera din punct de vedere emotional, dar si ca sportiv. Are de pierdut. La concursuri este altceva. Are mereu concurenta si asta este bine. Sunt copii buni si muncitori cei cu care concureaza el si asta il motiveaza. Nu le cunosc povestile, insa sper sa performeze in sport vreme indelungata pentru ca astfel imi vor ajuta copilul si Vlad pe ei.

Sunt multe lucruri nespuse despre viata de inceput a unui sportiv, dar cert este ca el nu are nevoie de actiuni de caritate, ci de conditii normale de viata si educatie (vedeti ca nu zic speciale deoarece consider ca in fiecare copil exista potential pentru performanta, fie ca este in sport, stiinta sau arte) Ar trebui sa le acordam sanse egale tuturor ca sa avem mai multi spportivi ca Simona Halep si Razvan Florea,  mai multi matematicieni care sa castige concursuri internationale la NASA sau filosofi sau artisti de renume! 

Cateva cuvinte despre sport si performanta

M-am hotarat sa scriu cate ceva despre inotul de performanta, despre sport in general, pentru ca am observat ca multi parinti dintre cei care isi indeamna copiii spre un sport, insa ei insisi nu au practicat vreodata unul, pun semnul egal intre sport si performanta. “Eu il aduc la inot, dar nu vreau performanta”. Fraza aceasta am auzit-o in repetate randuri din gura parintilor unor copilasi de-o schioapa (si aici nu exagerez deloc, copiii avand 2, 3 sau 4 ani) veniti pentru prima oara la o lectie de inot. Cele ce urmeaza poate o sa-i uimeasca pe unii: sportul nu inseamna performanta. Sportul este, in primul rand, si inainte de toate, miscare si sanatate intr-un mediu organizat. Este un joc, daca vreti, care, ca toate celelalte jocuri, are reguli ce trebuie respectate, are un coordonator de joc (in cazul inotului vorbim despre antrenor) si exista consecinte (ca sa nu le spun “pedepse” ca suna rau) in cazul celor care nu respecta regulile jocului. Atat timp cat copilul invata sa respecte regulile jocului, el va invata si sa inoate sau sa joace fotbal, baschet, sa danseze (si da, dansul este si el un sport), etc.  Respectand regulile, stabilite de la bun inceput de antrenor, copilul va reusi in ceea ce face. Aici intervine un alt aspect. Unii copiii ajung sa invete mai repede, altii mai lent. Fiecare cu ritmul lui, o sa-mi spuneti. Adevarat, trebuie sa tinem cont de ritmul lor de invatare, care este insa strans legat de dorinta lor. Adica, un copil care isi doreste sa realizeze ceva, orice, invata mult mai repede decat unul care spune “Nu pot” (in fapt, este “Nu vreau”). Toti copiii pot.  De acest lucru sunt absolut convinsa. Totul este sa-si doreasca. Daca un parinte se lasa impresionat si manipulat de niste lacrimi si explicatia “Nu pot”, copilul are de pierdut din start. Trebuie inteles acest “NU pot”, sinonim cu “Nu vreau”, si cautata cauza lui. Este posibil sa nu-i placa instructorul/antrenorul, sa nu-i priasca atmosfera din bazin. Este poate deranjat de un coleg de grupa, i s-a intamplat ceva nepotrivit in timpul lectiilor sau, pur si simplu, are ceva de dovedit parintilor (vorbim aici de o confruntare inconstienta, de un tip de comunicare pe care parintii il ignora de obicei). Si nu intru in prea multe amanunte pentru ca exista carti de specialitate si profesionisti care va pot indruma in acest sens; trebuie doar sa vreti acest lucru. Cam asa stau lucrurile cu sportul, in general.  Sfatul meu: incercati sa fiti perseverenti in ceea ce va propuneti cu copilul si daca vedeti ca dupa o perioada nu se inregistreaza niciun progres in evolutia lui, atunci incercati alt sport. Insa nu izolati copiii de aceasta latura importanta pentru dezvoltarea lor fizica, psihica si  emotionala. Sportul (miscarea) se practica toata viata, performanta nu.

Si revenim la performanta. Performanta inseamna ani de munca, zeci de ani. Ea se obtine in timp, cu perseverenta, ardoare, spirit de competie crescut, determinare, vointa, sacrificii, in detrimentul jocului de care v-am povestit mai sus. Nu orice copil care are talent, invata repede, are aptitudini fizice si psihice deosebite poate obtine performanta. Cei mai multi dintre ei se “pierd” pentru ca nu au determinarea sau vointa; nu au rabdarea si dorinta; nu sunt dispusi la sacrificii; nu vor sa renunte la joc. Si este in regula. Este foarte OK. Lasati-l pe copil sa aleaga acest aspect. Si sa aleaga in cunostinta de cauza. Un copil fortat de parinti sa ajunga la performanta, fie ca vorbim despre sport sau matematica va fi, in cele din urma, pierdut pentur domeniul respectiv. Ganditi-va ca performanta inseamna acel punct maxim din viata unui om (vezi o medalie olimpica, un premiu Nobel, o recunoastere internationala), iar pentru acest unic moment copilul, apoi adolescentul, tanarul si, in cele din urma, adultul munceste zeci de ani, renunta la multe lucruri, trece prin adevarate furci caudine. Sunt cunoscute zeci de cazuri in sport, ca si in matematica sau inventica. Nu trebuie sa cautam prea departe de noi ca sa gasim inotatori de mare performanta care au renuntat dupa momentul lor de glorie la a intra in apa (!!!) sau genii ale matematicii care au refuzat sa mai aiba de-a face cu cifrele o viata intreaga. Daca merita sau nu tot acest efort nemaipomenit nu ne poate lamuri decat cineva care a trecut prin el.  Din postura de parinte de sportiv poti doar sa-I oferi sprijin material si emotional, sa nu  iei decizii in numele lui si sa-i le respecti, chiar daca nu-ti convin, sa-l impingi mereu de la spate (pentru ca are nevoie de asta). Ar mai fi multe de spus despre performanta si chiar as avea de povestit despre viata unui parinte de sportiv, insa nu face obiectul discutiei de fata.

Eu v-as sfatui doar sa fiti intransigenti in ceea ce priveste sportul si sustinatori in cazul performantei.