Nemultumitii si tara noastra cea de toate zilele

Nemultumitii sunt peste tot in jurul meu - in familie, pe strada, la munca, in sport, la magazin, in trafic, la ghiseu, la televizor, pe Facebook.
Am devenit, de-a lungul timpului si eu o nemultumita, fara ca macar sa-mi dau seama.Rutina zilnica imi provoca nemultumire, casa ma nemultumea, munca pe care o faceam imi aducea nemultumire, mancarea pe care o cumparam la fel, oamenii ma nemultumeau. Si, la un moment dat, se face un declic. Timpul parca se opreste in loc si te trezesti. Oooo, se intampla oricum, fie ca vreti, fie ca nu vreti. Cei mai multi nu o constientizeaza, dar delicul este acolo. Din punctul asta exista doua optiuni: duci constientizarea mai departe si ai parte de dureri multe, dar multe, nu asa... sau arunci totul intr-o cutiuta a creierului tau si o iei de la capat in nemultumiri, eviti durerea pana la urmatorul declic.
Eu nu am avut incotro... Cand s-a produs declicul (determinat de altcineva, bineinteles) am trecut prin fazele clasice ale durerii - negare, revolta, acceptare si apoi lupta. Si acum este o lupta, dar macar este una constienta. Si acum ma nemultumesc multe, dar sunt asimilate, procesate si nu ma mai simt asa de pierduta
Dar hai ca am deviat de la subiect.
In ultima perioada, ii observ pe nemultumitii de langa mine. Cu cat ii observ mai mult, cu atat ma incarc negativ mai mult, cu cat intru in contact cu ei mai mult, cu atat sufar mai mult. Nemultumirea suprema este tara in care traim noi romanii. Toate nemultumirile mici s-au adunat intr-o uriasa nemultumire - tara asta e de cacat. Afirmatia asta pare sa fi capatat o valoare de adevar suprem, general acceptat. Pai daca tara e de cacat si pe noi ne nemultumeste asta, hai sa facem ceva! Nu se poate, domne! Au mai incercat si altii inaintea mea si tot de cacat a ramas tara, ba cei care au facut incercarea s-au umplut si ei de... nemultumire. Cu o floare nu se face primavara, ori toti pentru unul si unul pentru toti! Nu, nu si nu, este imposibil sa mai schimbi ceva. Da, este imposibil sa schimbi ceva la altul, altii, alta pentru ca nu schimbi nimic la tine! Cum sa astepti sa schimbi ceva la altul, daca tu nu misti nimic in tine. Misca-te sau mori! Din interior spre exterior! De fapt, daca ai murit la interior, moartea exteriorului vine ca un bonus fatal!

Lecții despre fericire pe sub apă

Introducere

Mi-am dorit întotdeauna să scriu. Și am început cu ce era mai greu – poezia. Și m-am oprit. Am continuat cu proza scurtă, câteva nuvele, ba chiar am început și un roman adolescentin. Iar dacă o să caut bine prin maculatura strânsă, sigur găsesc o piesă de teatru neterminată. Apoi m-am oprit – mi-era teamă de critică, a mea, a celor din jur. La prima facultate am scris, din nou. De data asta cursuri, eseuri, lucrări, referate, teze. Și iar m-am oprit. Tot de teamă. De data asta, era frica de neoriginalitate. Apoi m-am apucat să scriu, din nou, de data asta la ziar:  articole, reportaje, sondaje de opinie, chiar și editoriale. Am continuat asa aproape 15 ani . Și iarăși m-am oprit. Motivul este lesne de ghicit: teama de fi căzut în rutină, frica de mediocritate, de șablon. De trei ani n-am mai scris, deși dorul mă încearcă mereu. Asta îmi place să fac, dar găsesc mereu o scuză care să mă țină departe de ceea ce-mi face plăcere, de ceea ce sunt eu cu adevărat.

Este ciudat cum căutăm o viață întreagă să facem ceea ce ne place și ajungem într-un final să facem ceea ce trebuie. Învățați-vă copiii să fie ceea ce vor ei să fie, nu ceea ce vreți voi. Să facă ceea ce le place lor, nu ceea ce vă place vouă doar pentru că așa trebuie. Să renunțe la teama de a fi judecați că nu fac ceea ce trebuie. Faceți voi, adulții, la rândul vostru ceea ce vă face plăcere și satisfacțiile vor fi infinite. M-am redescoperit în ceea ce fac acum. Mulți nu au habar ce fericită mă simt când un copil de doar 4 ani care plângea că îi este frică să intre în apă și cu care m-am luptat o lună, șapte, nouă, un an, doi ani, zice, într-o zi: “Pot să respir singur sub apă”, „Pot să merg singur”, „Uite cât de rapid sunt!”. Satisfacția muncii pe care o fac acum este e normași singura treaptă mai sus de această satisfacție este să scriu despre asta. Am amânat momentul trei ani. Am adunat în cap și pe mici agende mii de experiențe prin care am trecut cu copiii. Unii au venit și au plecat. Alții au rămas. Cei mai mulți s-au întors, iar eu m-am bucurat mai mult decât ei pentru că m-au preferat pe mine. Nu pentru că am fost marea profesoară de înot și i-am dus pe culmile performanței sau pentru că și-au însușit cele mai tainice mistere ale matematicii, fizicii sau filosofiei, ci pentru că au avut cândva, alături de mine, satisfacția unui lucru care le place.

Dragi antrenori, dragi profesori, medici, oameni de serviciu, ziariști etc, dacă vă treziți dimineața și gândul că mergeți la muncă vă doare, este clar: „Nu vă place ceea ce faceți!”. Dar nu este prea târziu să renunțați. Făceți-o cât mai aveți timp, până nu este prea târziu. Vă rog eu, renunțați la ceea ce faceți dacă nu aveți nicio satisfacție, veți fi mult mai fericiți! Prima lecție de fericire am prins-o destul de târziu – de la Vio, care zâmbește acum acolo, sus, unde este el. Iar cei care-l cunosc vor fi de acord cu mine că Vio se pricepea la chestiile astea. Următoarele le-am prins din zbor de la copiii mei si de la copiii altora, deși, de multe ori, părinții lor nici nu-și dădeau seama. Voi continua să iau lecțiile astea și să scriu despre ele. Pentru că asta îmi place să fac.

Prima lecție. O să încep aleatoriu cu prima lecție care îmi vine în minte la ora asta.

Diana, o fetiță de doar 4 ani, atunci când ne-am întâlnit (sper ca mama ei, care sigur își va recunoaște copilul în povestirea mea, pentru că este unul dintre părinții atenți la lecțiile de fericire pe care ni le predau copiii, să nu se supere pe mine). Așadar, Diana făcuse balet (da, ați citit bine, balet, la o vârstă așa de fragedă) pentru că îi plăcea dansul. Venise să învețe să înoate ca Mica Sirenă. Nu știa nimic despre apă, era ca o scândurică de țeapănă, dar foarte receptivă la ceea ce i se spunea. Ne-am jucat împreună câteva săptămâni, până când Diana a reușit singură să facă pluta, să înoate câțiva metri, dar mai ales să se scufunde. Și după ce a exersat scufundările luni întregi, de nu mai reușeam să o învăț nimic altceva, s-a hotărât că îi place mai mult să citească și să meargă la teatru. Lecția ei pentru mine se încheiase. A revenit de câteva ori, dar doar ca să se scufunde și apoi s-a întors la plăcerile ei: cititul, dansul și câte altele.

Lecția numărul 2 va urma.