Aleg sa fiu "iubibila"!

In ultima vreme, si nu stiu de ce taman acum dupa luni bune, diversi oameni ma intreaba cum imi este, cum o duc cu banii, cu sanatatea, cu linistea, cu fericirea, etc. Altii ma chestioneaza mirati cum de mi-am lasat vechiul job si m-am apucat de ceva cu totul diferit, daca nu cumva am regrete ascunse, daca nu-mi doresc in secret sa ma intorc in vechiul camp al muncii de ziarist. Raspunsul meu la toate aceste intrebari, unele puse direct, altele doar intuite de mine, este NU. Raspunsul vine spontan, fara sa stau prea mult pe ganduri si asta pentru ca am gandit-o aproape un an de zile aceasta schimbare majora din viata mea. Cei care imi sunt mereu aproape stiu ca nu iau nicio hotarare pana nu o intorc pe toate partile, fac liste cu argumente pro si contra, pe hartie, cu pixul in mana, cum m-a invatat o buna prietena. Asadar, dragi prieteni si cunoscuti, NU mi-e dor sa fiu, din nou ziarist, si asta pentru ca imi place ce fac acum, o fac cu dragoste si mi se raspunde cu dragoste si apreciere. Am zilnic satisfactii mici sufletesti care ma umplu cu energie pozitiva, chestie care nu mi se mai intamplase de multa vreme cat am lucrat in presa ( poate din primii ani de jurnalism, cand ma entuziasma aproape totul si imi face placere chiar si sa alerg oamenii pe strada pentru a le lua vox-uri - jurnalistii cu experienta stiu ca asta este cel mai ciudat si neplacut lucru din munca unui ziarist). Inainte devenisem blazata, epuizata psihic, morocanoasa, nervoasa, mereu pe fuga si nu eram in stare sa apreciez nici macar zambetele copiilor mei. Acum lucrez tot timpul cu copiii ( ai altora, ce-i drept), dar ei ma fac sa-mi apreciez, la adevara lor valoare, familia, prietenii, zambetele, muzica, jocul, florile si tot ce-i frumos si insemnat pe lumea aceasta. Asa am devenit eu mai maleabila, mai comunicativa, mai linistita psihic, incarcata cu energie pozitiva, o mama mai buna, o sotie mai intelegatoare, o femeie constient implinita. Presa am lasat-o in urma fara urma de regret. A fost prima mea dragoste si nu o voi uita niciodata, dar in ultimii ani ma consuma doar prin faptul ca devenise ea insasi o consumatoare (si cred ca "presarii" vechi stiu ce spun); nu mai aveam de unde sa-mi trag seva si energia si dragostea, asa ca am ales sa "divortam". Nu a fost un divort urat, dimpotriva, am ramas prieteni, ne mai vizitam din cand in cand, de dragul vremurilor trecute, ca sa depanam amintiri, dar doar atat. Am ales sa fiu "iubibila" si asta imi ocupa tot timpul!

Feriţi-vă de Nea Mihai Meseriaşu!

M-am abţinut prea multă vreme să vorbesc despre diversele anomalii, nu ale societăţii, ci ale oamenilor de care ne lovim zi de zi, dar astăzi, nu ştiu din ce motiv, o picătură a umplut paharul şi l-am vărsat peste ... Nea Mihai Meseriaşu, alias Mozaicar, alias şef de echipă de muncitori. Nu-i ştiu momnetan numele de familie, dar promit să revin special pentru a-i publica numele. Dar să revin la povestea iniţială. De aproape un an, sunt nevoită să mă lovesc de diverşi „meseriaşi“ - fierari-betonişti, faianţari, mozaicari, gropari, zidari, etc, tot ce ţine de construcţii. În mediul acesta al construcţiilor, reparaţiilor, instalaţiilor, acest tărâm al meseriaşilor de pretutindeni, clienţii, deşi plătesc bani grei, sunt un gen de „proştii satului“, asta ca să nu mă exprim mult mai neacademic. Aceşti meseriaşi au senzaţia, fără excepţie, că dacă i-ai chemat să-ţi facă ceva în casă, i-ai chemat pentru că tu, clientul, eşti foooooaarteeeeeeeeeeee prost şi nu ştii să faci nimic. Şi atunci, meseriaşii fac mişto de tine, râd pe la spate şi fac lucrări de doi lei.Îţi strică programul zilnic, te fac să întârzii la muncă, te trimit după materiale să zicem, pe la ora 8 seară, când toate magazinele d eprofil sună stingerea, îşi aduc aminte că mâine e sărbătoare şi nu pot munci, îţi strică materialel, dar zic că nu ei sunt de vină, ci proasta calitate a materialele pe care tu le-ai luat. Dacă ţi se pare că ceva nu a ieşit bine pe undeva, îţi spun că pereţii erau strâmbi şi mai bine de atât nu se poate şi câte şi mai câte.Vă invit pe voi să completaţi căci sunt sigură că v-aţi lovit, măcar o singură dată, de un meseriaş. Nu am să povestesc de toţi meseriaşii cu care m-am confruntat ( şi au fost câţiva) şi cărora le-am înghiţit mizeriile pe motiv de bun simţ, respect - pentru că mai toţi erau de-o vârstă cu părinţii mei, şi jenă că trebuie să atrag atenţia cuiva că nu şi-a făcut treaba bine. Însă Meseriaşul Nea Mihai mi-a pus capac astăzi. Mi-a fost recomandat ca unul care face o treabă excelentă, că a lucrat în străinătate, că e tipicar, etc, etc. A venit omul, a văzut ce este de făcut, i-am arătat inclusiv imperfecţiunile fpăcute de alţi meseriaşi. La final a zis că se bagă să facă treabă, ba mai mult, o să încerce să corecteze ce buliseră unii înaintea lui - gen pereţi strâmbi, pantă de nu ştiu care şi altele. Când veni ziua de lucru, îl văd că vine cu vreo alţi doi meseriaşi pe care îi instruia de zor. Eu mă gândeam că a venit cu forţe sporite să termine treaba mai bine, însă constat că,de fapt, el era şeful ăilalţi subalterni. Nu-i nimic zic, înseamnă că o să iasă treaba bună dacă va sta pe ei toată ziua şi le va da indicaţii. Da' de unde, după vreo 10 minute el pleacă... La sfârşitul primei zile, cei doi mini-meseriaşi terminaseră juma din treaba pe care o aveau de făcut. A doua zi erau pe final. Seara, după ce au plecat, constat că dăduseră o buleală maximă. Ionut pune mâna pe telefon şi-l sună pe Meseriaşul cel mare, adicătelea Nea Mihai Meseriaşu. Îi explică că mozaicul e pus aiurea, că nu a ieşit cum vorbiseră. Nea Mihai îi promite că se rezolvă a doua zi. În următoarea zi, cei doi mini-meseriaşi au reparat, timp de 8 ore, ce stricaseră cu o zi în urmă, dar asta numai după ce Ionuţ le arată, el care nu era de meserie, cum să-şi facă treaba. Zis şi făcut, am trecut şi peste asta. Ne-am gândit că la final va arăta totul bine. Aiurea....Probabil, enervaţi că au fost traşi de urechi pentru treaba de cacao pe care o făcuseră, cei doi mini au dat o bulelală şi mai mare. Enervaţi maxim, le spunem să-şi ia taraba şi să se mute la altă masă. Deşi nu terminaseră ce aveau de făcut, Ionuţ le-a dat o parte din bani, scăzând, evident, daunele, materialul stricat, etc.
Apocalipsa a venit după ce m-am apucat eu să curăţ după ei, adică rosturile pline de adeziv ale mozaicului. Nu vă puteţi închipui câte metode am încercat. cea mai eficientă este să iei bucată cu bucată, cu un soi de cutter special. Am mâinile praf, unghiile s-au dus de mult, iar degetele îmi sunt deja amorţite. Timp de vreo 2 săptămâni am făcut asta, câte două ore în fiecare zi. Am înjurat maxim, m-am calmat şi am luat-o de la capăt până azi, când, repet, nu ştiu de ce, pe ultima sută de metri, m-am enervat îngrozitor. Am pus mâna pe telefon şi L-am rugat, a se reţine, pe acest Nea Mihai Meseriaşu, să vină să cureţe rosturile care mai rămăseseră. Eu preconizam că în vreo 2-3 ore, doi oameni, terminau treaba care mai era de făcut. Ştiţi ce mi-a zis? Că acum sâmbătă, la ora asdta îl anunţ? A se reţine că era ora 10.00. El lucrează sâmbăta până la ora 12.00 şi nu se mai poate acum. Poate săptămâna viitoare... să-mi fac eu timp să fiu acasă ca să trimită el vreo 2 băieţi. Evident că a fost bomboana de pe colivă. I-am promis că nu mă voi lăsa până nu-l voi face vedetă peste tot, că-l voi face de ruşine public, că voi da numărul lui de telefon la mica publicitate cu următorul anunţ: Sunt Nea Mihai Meseriaşu, sunaţi-mă dacă vreţi să vă irosiţi banii degeaba, dacă vreţi mozaic pus super prost. dacă doriţi şi gresie sau faianţă montată de kkt, anunţati-mă. Materialul vi-l stric bonus. Iată nr. meu de telefon: 0722976655. 
P.S. Promit să revin cu numele lui întreg.

Aranjamente florale pentru serbare

Nimic nu ma irita mai mult decat vestita cheta pentru "doamne". Adica pentru educatoare, invatatoare si alte doamne de soiul acesta. De aceea m-am hotarat ca anul acesta sa fac nota discordanta si sa nu mai contribui la strangerea de fonfuri pentru evenimente gen 8 martie sau sfarsit de an scolar. Si ca sa nu ma duc la serbare lu' fi-miu cu mana in si anume stiti voi unde le-am facut doamnelor cate un aranjament floral. Nu este cine stie ce, iar trandafirii nu sunt printre preferatii mei in aranjamente, dar erau singurele flori inflorite din curte. Iata ce a iesit.

Alt aranjament floral

Recidivez cu un alt aranjament floral. De data aceasta este din flori proaspete si urmeaza principiile Ikebana. Elementele principale sunt irisii: cel mai inalt reprezinta cerul, urmatorul, al carui inaltime este trei sferturi din primul, reprezinta omul, iar cel mai mic pamantul. Elementele secundare, adica florile de iasomie, sunt de decor. Vasul in care am facut aranjamentul este improvizat, dar mie imi place ce a iesit. Sper sa dureze. Iata pozele.

Aranjament de flori

Priviti ce fac cu timpul meu liber :), nu ca as avea foarte mult, dar de curand mi-am descoperit placeri si veleitati pe care le ignoram. Am o deosebita placere sa va prezint aranjamentele mele din flori uscate. Nu sunt ele cine stie ce, dar... miros bine pentru ca am descoperit o "reteta" de parfumat florile uscate.

Gusturi si mirosuri de mult... apuse

Dupa o vizita de week-end in Carrefour m-am ales cu o gaura in buget de vreo 200 de Ron si....un baton de salam de Sibiu. O sa va intrebati de ce. Pai, in primul rand pentru ca era la oferta, la juma' de pret, si, in al doilea rand, pentru ca imi era dor sa mananc salamul copilariei mele. Cu alte cuvinte, m-a lovit nostalgia....salamului. Salamul de care va vorbesc este produs de o firma care nu prea are legatura cu Sibiul, dar, ma rog, sotul meu m-a linistit si mi-a spus ca probabil astia aveau doar sediul social in alta parte decat orasul in care se producea pe vremuri salamul de Sibiu. Asa ca, cu avant pioneresc, imi fabric un sandwich cu cascal si salam. Musc, mestec si ....nimic. Am senzatia ca m-am pacalit. Salamul de Sibiu nu este salam de Sibiu. Poate m-am inselat. Mai musc o data, mai mestec inca o data si iar nimic. Nicio amintire, nicio senzatie cunoscuta, doar salam tare si unsuros. Ce mama lu' proces verbal este asta? Unde o fi salamul de Sibiu pe care mi-l aminteam eu? Cer pareri care implica degustari. Pana una alta salamul de Carrefour zace de vreo saptamana in frigider.

Umanitate de gradul zero

Vă amintiţi de fabula "Câinele şi căţelul" care se termina cu " eu voi egalitate dar nu între căţei"? Cam aşa este şi cu umanitatea şi milostenia: există, dar între oameni de acelaşi statut. Dacă nu vedeam cu ochii mei mei şi nu auzeam cu urechile mele poate nu credeam scena desprinsă parcă dintr-un banc prost. Se întâlnesc doi: un el şi o ea. El în cârje, ofilit şi trecut de 40 de ani, Ea mult mai în vârstă, cocârjată şi după textura hainelor cerşetoare. Dialogul ce urmează vi-l redau din memorie:
-Vai mamă, cum îţi duci tu tinereţile în cârjele alea? E rău cu picioarele?
-M-am ologit singur mamaie!
-Am avut şi eu un bărbat care era olog ca tine. Am umblat cu el pe vreame lu' ceauşescu pe la băi de nămol, m-am dus cu el şi l-a operaţie... Mi-au cerut ăia un milion să-l repare. Pe vremea aia un milion era bani nu glumă. Nu aveam. Pănă la urmă a murit săracu, aşa olog.
-Nici eu nu am bani mamaie. Mă târăsc pe aici.
-Lasă mamă că eşti tânăr. Uite (şi scoate din buzunar o hârtie de un leu) ia banii ăştia. Că nu sunt ai mei. Aşa cum au venit aşa se duc. Îi am şi eu din cerşeală. Fac eu alţii.
Şchiopul ia banii. Nu zice nici măcar mulţumesc şi o întinde parcă mai sprinten decât înainte. Baba se întoarce la drumul ei, bolborosind ceva despre cum sunt timpurile şi oamenii.
orice comentariu este, cred, de prisos. N-am văzut bani dăruiţi mai uşor decât cei ai babei.

Întru regăsirea timpului câştigat

Un ceai fierbinte, un halat moale, o muzică adecvată şi mă întorc de unde am plecat: scrisul. Acum ceva timp credeam că anii au trecut peste mine fără să mă mişte din loc, că am rămas aceeaşi veşnică adolescentă un pic prea serioasă pentru vârsta ei. Revelaţie! Acum seriozitatea mea de atunci mi se pare deplasată şi chiar plictisitoare. De abia acum câteva zile am realizat că nu mai sunt ce eram, că anii au trecut peste mine cum trec anotimpurile într-un an, iar fiecare an este mai câştigat ca celălalt pentru că are ceva în plus faţă de celălalt şi ceva în minus faţă de cel care va urma. Cu riscul de a deveni patetică într-un monolog deloc ticluit dinainte pot să declar cu mâna ăe inimă că fericirea este o himeră şi sunt binecuvântate doar clipele în care te simţi cu adevărat TU. Am realizat că am fost fericită de mii de ori fără să o ştiu şi conştientizând asta am fost fericită, din nou. Cineva îmi spunea astăzi că se simte o persoană bătrână, fără libertate, încătuşată în idei preconcepute. Trist. Fericirea nu înseamnă neapărat libertate. Poţi fi mai fericit în lanţuri decât cei care au mâinile libere. Nefericit eşti când nu realizezi că eşti fericit. Hai că am dat-o în filosofie şi ne prindem cu toţii urechile. Ideea este că am revenit la vechile obiceiuri, după o pauză prea lungă.

Singură

Este una din acele zile... Şi în zilele de genul ăsta, culmea, sunt mai lucidă ca oricând. Ştiu exact ce trebuie să fac şi toate îndatoririle mi le îndeplinesc cu acurateţea unui robot programat cu mult timp înainte. Obişnuiam să cred că zilele astea vin doar când eşti tânăr şi ai nelinişti metafizice sau te-ai certat cu părinţii ori iubeşti fără speranţă. Aiurea. Pe mine mă găsesc când mi-e lumea mai dragă. De exemplu, mă trezesc într-o dimineaţă cu soare şi flori la fereastră, îmi beau frumos cafeaua, îmi fumez ţigarea (vorba vine), trag aer în piept şi după ce închid fereastra mă prăbuşesc în pat, cu ochii holbaţi la vreo emisiune tâmpă din care nu pricep nimic. E clar.. e una din zilele acelea, mă gândesc, şi încep să-mi fac în cap planul. Mă voi holba la emisiunea tâmpă până se termină, iar genericul mă va adormi cu siguranţă. Când fac ochi, din nou, simt nevoia să bag în mine junk food. Nu găsesc mai nimic prin casă şi mă mulţumesc cu un măr deja scofâlcit. Mă trântesc, din nou, în pat. De data asta sting televizorul că nu mă mai ajută la nimic să privesc prin el. Stau ca moartă cu telecomanda în mână, fără să mă gândesc la nimic, probabil o eternitate, în realitate doar vreo 5 minute. Oftez lung şi iau în mână o carte. Ştiu că nu mă ajută la nimic, nu ăsta e remediu, dar m-am obişnuit să urmez aceiaşi paşi ca în tinereţe. Citesc zeci de pagini şi când deschid cu adevărat ochii nu recunosc nimic din ce am citit mai înainte. Mă ridic din pat şi bat casa în sus şi în jos, fără nicio preocupare, fără vreun gând, fără vreo simţire: sunt singură. Eu cu mine şi nimeni altcineva. Ăsta era un gând care mă speria altădată, acum mă linişteşte. Pe la jumătatea zilei îmi vin cât de cât în simţiri. Constat că am spălat toate vasele care erau în chiuvetă, am schimbat copilul de vreo 3 sau 4 ori, ba chiar i-am dat să şi mănânce, dar nu-mi mai amintesc toate astea. În schimb, îmi amintesc că am fost .... singură, eu cu mine.

Caut profesionisti. Ofer recompensa!

Nimic nu se misca in tara asta fara Pile si Relatii, cea mai buna publicitate este cea orala (din gura in gura) si cel mai bun prieten al tuturor este banul. Si acum ca mi-am facut introducerea, sa va zic de cine imi este teama cel mai tare: de medici si de contabili. Cu astia niciodata nu stii cum sa procedezi si oricum a-i da-o, tot tu esti in pierdere. Pentru necunoscatori si ne-apropiati trebuie sa spun ca, spre nefericirea mea si a bebeului cel mic, am fost internata o saptamana (una intreaga) in spital pentru o bronsiolita a lu' asta micu'. (Cu ocazia asta am aflat tot soiul de date medicale si denumiri pe care alta data nu mi le puteam explica). Totul s-a intamplat intr-o stupida zi de joi care de dimineata nu se anunta a fi una asha de dramatica cum am simtit-o eu mai tarziu. Vestea medicului de familie ca ne da bilet de internare mi-a cazut in moalele capului. Eu nu am fost internata in spital decat de doua ori in viata mea si atunci a fost pentru ca nu puteam naste acasa. In fine, cu beletu' in mana ma prezint la Urgenta Copii. Prima intrebare pe care mi-o pune medicul de garda: "Aveti mucegai in casa?" Ma gandesc cateva secunde si ii spun femeii: " Ultima oara cand l-am cautat, nu l-am gasit. Deci cred ca nu-l am". Nu pare deloc multumita de raspunsul meu, dar dupa vreo 5 minute, timp in care mai avea putin si imi cerea si numarul de la pantof, imi consulta copilul. Fara sa-mi spuna si mie macar ce diagnostic ar putea sa-i puna, ma trimite cu "doamna infirmiera" sus pe sectie. "Bun, gandesc eu, poate aflu pe sectie ce boala are bebe". Cu inima in gat, fara sa cunosc nici cat de grav este si nici ce o sa se intample in continuare, o urmez pe infirmiera care, surpriza!, urla din toti rarunchii si vorbea aproape porcos la telefon. Cele 2 minute cat a durat calatoria cu liftul pana la etajul 8, ea a tipat in continuu pentru ca interlocutorul nu o auzea. Halal sa-i fie! nervii imi erau intinsi la maxim si imi doream foarte tare sa-i smulg telefonul de la ureche si sa-l izbesc de pereti. M-am abtinut cu greu. Ajung pe sectie si astept cu copilul aproape 2 ore sa vina un medic sa-l vada. Doua ore in care copilul meu de abia respira, iar asistentele ii pusesera si branula, ca sa scape de-o grija. Abia dupa ce am dat vreo doua telefoane la conducerea spitalului, a venit medicul de garda sa-l vada. In cateva minute i-a fost dat un diagnostic si a si inceput tratamentul. Dupa mii de intrebari aflu de la medic ca are bronsiolita si ca nu stie cat va dura tratamentul. Ca sa-l faca pe micut sa se simta mai bine mai repede, cere asistentei sa-i fac aerosoli. Dupa vreo 10 minute aia vine si zice ca trebuie sa urc la reanimare ca pe sectie ele au doar un aparat stricat care nu merge innodat. Imi inchipuiam ca acest aparat este de dimensiuni considerabile, dar cand ajung la locul cu pricina constat ca este vorba de un aparat ceva mai mic decat o cutie de pantofi. Fir-ar sa fie, nu puteau sa coboare aparatul in loc sa urc eu cu copilul? Mai mult, in zilele cat am stat acolo nimeni nu zicea nimic: nici cum evolueaza boala, nici ce tratament i se face copilului, nici cat vom sta in spital. Am fost nevoita sa trag cu ochiul pe fisa de tratament. Aaaa, si inca ceva, nu am stiut ce doctor trateaza copilul decat dupa vreo 4 zile pentru ca pana atunci au venit sa-l "vada" vreo 5 medici rezidenti, vreo 4 medici de garda si vreo 4 randuri de asistente care nu aveau nici ecusoane si nici bun simt sa se prezinte. Astia-s profesionistii Spitalului din Constanta. Si inca astia de la copii se comporta frumos...ziceau mamicile care era internate pe acolo. Despre ce povesti am aflat cat am stat pe acolo, in alt episod. As putea sa fac un roman foileton pe tema asta.

De dragoste, pur şi simplu

O adiere, un cuvânt, o atingere, dar mai ales mirosul pielii....Se strâng toate în stomac şi se transformă, ciudat cum toate trec prin stomac, nu?, în mii de fluturaşi coloraţi. Apoi florile sunt cînd albe, când roşii, copacii sunt toţi verzi, apele albastre şi limpezi de cristal, vântul miroase a primăvară, iar oamenii sunt toţi frumoşi. Un cântec dulceag îţi răsună mereu în urechi şi pe buze îţi năvălesc toate cuvintele frumoase din dicţionarele tuturor limbilor pământului. Un zâmbet ţi se deschide pe faţă din 5 în 5 minute şi ochii îţi sclipesc ca diamantele. Inima goneşte cu mii de bătăi pe minut, pulsul ţi se accelerează nebuneşte, iar tâmplele îţi zvâcnesc necontenit. Picioarelor le-au fost ataşate aripi mari şi albe, de înger, iar mânile au fost conturate cu creioane cerate, în culori vesele. Cerul se apropie atât de mult de tine încât ai impresia că dacă te-ai ridica puţin pe vârfuri îl vei atinge cu creştetul. Umbletul se transformă în paşi de dans şi fiecare cuvânt este o notă muzicală, mîinile descriu în aer mişcări de zbor divin şi deodată te trezeşti că eşti zeu.. pentru o secundă. Depinde de tine să multiplici secundele în minute, minutele în ore, orele în zile, ca să ai o viaţă plină de dragoste.
Love Will Always Find You, Peter Smith

Ce vor bărbaţii?

Credeam că am trecut demult de faza asta, când prietena unei prietene ( că ştiţi că aşa se duce vorba...) mi-a povestit, sub formă de bârfă bineînţeles, despre începutul sfârşitului unei poveşti de amor ghebos dintre prietena acestei prietene de care vă povesteam şi amantul ei. N-aţi înţeles nimic, aşa-i? Nici eu la început, dar după vreo 3 cafele şi vreo 100 de întrebări ajutătoare reuşesc să mă dumiresc: Ea, să zicem doamna Y, se desparte de bărba-su, cam mitocan şi gelos, pentru domnul, să-i zicem X. După vreo câteva luni, doamna Y rămâne însărcinată şi îl anunţă pe dl X că va fi tătic. Nu tu cerere în căsătorie, nu tu sula în coaste să se mute împreună, ci doar că va fi tată. Domnul cu pricina intră în panică, pentru că vezi Doamne nu era gata să joace rolul ăsta, şi caută cuvinte meşteşugite, la alte doamne şi domnişoare, pentru a o anunţa pe doamna Y că el refuză să joace partea asta de piesă. Curând, doamna Y pricepe şi singură cum stă treaba şi se resemnează cu gândul că va avea un copil.
Povestea nu m-a impresionat prea mult pentru că în viaţă ne facem singuri alegerile şi trebuie să fim conştienţi că vom trăi cu ele pentru tot restul vieţii noastre. Aaa, şi doamna cu pricina este şi una la care te-ai fi aşteptat să păţească aşa ceva. Dar nu am putut să nu mă întreb, a mia oară, ce vor, de fapt bărbaţii? Ăia care nu s-au căsătorit încă vor familie, copii, o casă a lor, mâncare gătită de mâna muierii de care s-au legat? Pentru că după ce semnează actul au remuşcări, că cică sunt prea legaţi de mâini şi de picioare, ea nu mai miroase ca înainte, a parfum, ci a ceapă prăjită, copilul ţipă prea tare, mâncarea este prea sărată, etc, etc. Atunci, hop la divorţ. Cică nepotrivire de caracter şi idei. Împart pînă şi chiloţii pe care i-au luat împreună când au fost la Mall, copilul rămâne la ea, casa la el şi a-i putea spune că treaba e ca şi rezolvată. Dar nu. Când vine hotărârea judecătorească, el are, din nou, remuşcări: a lăsat-o fără casă şi a trimis-o la mă-sa înapoi cu un copil. Stă omul şi cugetă şi îşi dă seama că ciorba nu era aşa de nasoală, iar spre seară muierea lui mirosea chiar bine, iar spre dimineaţă ăla micu' nu mai urla aşa de tare. Aşa că se duce la uşă la soacră-sa, îi declară iubire veşnică fostei neveste, iar aia, ca tuta, pune botu'. Şi povestea se repetă la nesfârşit ca într-un film prost cu Bahmu şi Prigoană. M-am săturat să aud că bărbaţii ştiu ce vor şi acţionează în consecinţă, că trebuie să mergi pe mâna lor, protectoare bineînţeles, în viaţă, dar şi în afaceri, că trebuie să le mai faci şi friptură în loc de ciorbă, să porţi o bluză pe gât ca ei să se holbeze în decolteul altora şi tot aşa. Dar cum v-am mai spus, eu am trecut peste faza asta...

Taximetristul mitocan

Nimic nu merge în ţara asta din cauza "ciobanilor". Bunul simţ a murit demult, dragii mjie. Măduc azi să plătesc diverse facturi şi datorii la bancă. Parchez maşina în faţa unui taximetru şi în secunda doi aud - de-mi ţiuie şi acum urechile - tiiiiiiittttttttttttiiiiititititit. Ridic ochii şi îl văd pe nenea taximetristul gesticulând violent. Mă gândesc că poate am o roată spartă sau mi-a căzut numărul de la maşină. Îi fac un semn de liniştire cu mâna - nu de alta, dar cu maşinile la mâna a doua se poate întâmpla orice aşa din senin. Însă nenea taximetristul continuă să gesticuleze, de data asta mai abitir ca prima oară, şi îl văd că dă mărunt din buze. Cobor, hotărâtă să-l liniştesc pe bietul om. El deschide fereastra cu un gest nervos şi începe să turuie. Nu are rost să redau ghiolbăniile ce i-au ieşit pe gură, dar ideea era că "proasta", "nesimţita" şi "ochelarista chioară" de mine nu am văzut că acolo e staţie de taxi şi am parcat prea aproape de el. Uluită de pleiada de cuvinte care i-a ieşit omului din gură rămân pironită în loc şi-l întreb pe nenea dacă e "nevricos" din fire. El mai turuie nişte ameninţări la adresa mea şi pare hotărât să iasă din maşină să-şi facă dreptate cu pumnul de parcă era staţia de taxi a lu' mă-sa. Ca să nu isc un scandal mă urc şi eu în maşină, dau un pic mai în spate şi îi urez din suflet ghiolbanului să i se spargă toate cauciucurile, să i se înfunde carburatorul, să-l amendeze poliţia pentru nepurtarea centurii de siguranţă şi să-i tragă clapă toţi clienţii pe care îi va mai lua pe ziua de azi în maşină.

Nimic mai trist ca soarele de martie

Ai fi crezut că s-a dus iarna drăguţa şi ne-a lăsat doar cu penibilele noastre tristeţi provinciale de primăvară. Dar azi a nins. Şi a nins viscolit ca atunci când Cerul se supără pe Pământ şi scuipă venin. Nu mi-era mie de frig sau de zăpadă că stăteam la căldurică în casă, doar că brusc m-a apucat o durere nasoală de cap şi-mi piuiau urechile în draci. Şi deodată m-am gândit că treaba aia şi bla bla-urile cu încălzirea globală sunt pe bune şi că în curând, foarte curând, o să murim naibii cu toţii şi o să lăsăm în urmă numai praf. Adică... atât o să rămână din mine şi cei dragi? Groaznic de puţin...şi înecăcios. Când după vreo oră a apărut soarele a fost mai trist decât înainte. Rămăsesm doar cu durerea de cap şi pierdusem şi zăpada şi ţiuitul din urechi.