Introducere
Mi-am dorit
întotdeauna să scriu. Și am început cu ce era mai greu – poezia. Și m-am oprit.
Am continuat cu proza scurtă, câteva nuvele, ba chiar am început și un roman
adolescentin. Iar dacă o să caut bine prin maculatura strânsă, sigur găsesc o
piesă de teatru neterminată. Apoi m-am oprit – mi-era teamă de critică, a mea,
a celor din jur. La prima facultate am scris, din nou. De data asta cursuri,
eseuri, lucrări, referate, teze. Și iar m-am oprit. Tot de teamă. De data asta,
era frica de neoriginalitate. Apoi m-am apucat să scriu,
din nou, de data asta la ziar: articole,
reportaje, sondaje de opinie, chiar și editoriale. Am continuat asa aproape 15 ani . Și iarăși m-am oprit. Motivul este lesne de ghicit: teama de fi căzut
în rutină, frica de mediocritate, de șablon. De trei ani n-am mai scris, deși
dorul mă încearcă mereu. Asta îmi place să fac, dar găsesc mereu o
scuză care să mă țină departe de ceea ce-mi face plăcere, de
ceea ce sunt eu cu adevărat.
Este ciudat cum
căutăm o viață întreagă să facem ceea ce ne place și ajungem într-un final să
facem ceea ce trebuie. Învățați-vă copiii să fie ceea ce vor ei să fie, nu ceea
ce vreți voi. Să facă ceea ce le place lor, nu ceea ce vă place vouă doar pentru că așa trebuie. Să renunțe la teama de a fi judecați că nu fac ceea ce
trebuie. Faceți voi, adulții, la rândul vostru ceea ce vă face plăcere și
satisfacțiile vor fi infinite. M-am redescoperit în ceea ce fac acum. Mulți nu
au habar ce fericită mă simt când un copil de doar 4 ani care plângea că îi
este frică să intre în apă și cu care m-am luptat o lună, șapte, nouă, un an,
doi ani, zice, într-o zi: “Pot
să respir singur sub apă”, „Pot să merg singur”, „Uite cât de rapid sunt!”.
Satisfacția muncii pe care o fac acum este e normași singura treaptă mai sus
de această satisfacție este să scriu despre asta. Am amânat momentul trei ani.
Am adunat în cap și pe mici agende mii de experiențe prin care am trecut cu
copiii. Unii au venit și au plecat. Alții au rămas. Cei mai mulți s-au întors,
iar eu m-am bucurat mai mult decât ei pentru că m-au preferat pe mine. Nu
pentru că am fost marea profesoară de înot și i-am dus pe culmile performanței
sau pentru că și-au însușit cele mai tainice mistere ale matematicii, fizicii
sau filosofiei, ci pentru că au avut cândva, alături de mine, satisfacția unui
lucru care le place.
Dragi antrenori,
dragi profesori, medici, oameni de serviciu, ziariști etc, dacă vă treziți
dimineața și gândul că mergeți la muncă vă doare, este clar: „Nu vă place ceea
ce faceți!”. Dar nu este prea târziu să renunțați. Făceți-o cât mai aveți timp,
până nu este prea târziu. Vă rog eu, renunțați la ceea ce faceți dacă nu aveți
nicio satisfacție, veți fi mult mai fericiți! Prima lecție de fericire am
prins-o destul de târziu – de la Vio, care zâmbește acum acolo, sus, unde este
el. Iar cei care-l cunosc vor fi de acord cu mine că Vio se pricepea la
chestiile astea. Următoarele le-am prins din zbor de la copiii mei si de la
copiii altora, deși, de multe ori, părinții lor nici nu-și dădeau seama. Voi
continua să iau lecțiile astea și să scriu despre ele. Pentru că asta îmi place
să fac.
Prima lecție. O
să încep aleatoriu cu prima lecție care îmi vine în minte la ora asta.
Diana, o fetiță
de doar 4 ani, atunci când ne-am întâlnit (sper ca mama ei, care sigur își va
recunoaște copilul în povestirea mea, pentru că este unul dintre părinții
atenți la lecțiile de fericire pe care ni le predau copiii, să nu se supere pe
mine). Așadar, Diana făcuse balet (da, ați citit bine, balet, la o vârstă așa
de fragedă) pentru că îi plăcea dansul. Venise să învețe să înoate ca Mica
Sirenă. Nu știa nimic despre apă, era ca o scândurică de țeapănă, dar foarte receptivă
la ceea ce i se spunea. Ne-am jucat împreună câteva săptămâni, până când Diana
a reușit singură să facă pluta, să înoate câțiva metri, dar mai ales să se
scufunde. Și după ce a exersat scufundările luni întregi, de nu mai reușeam să o
învăț nimic altceva, s-a hotărât că îi place mai mult să citească și să meargă
la teatru. Lecția ei pentru mine se încheiase. A revenit de câteva ori, dar
doar ca să se scufunde și apoi s-a întors la plăcerile ei: cititul, dansul și
câte altele.
Lecția numărul 2
va urma.
