Umanitate de gradul zero

Vă amintiţi de fabula "Câinele şi căţelul" care se termina cu " eu voi egalitate dar nu între căţei"? Cam aşa este şi cu umanitatea şi milostenia: există, dar între oameni de acelaşi statut. Dacă nu vedeam cu ochii mei mei şi nu auzeam cu urechile mele poate nu credeam scena desprinsă parcă dintr-un banc prost. Se întâlnesc doi: un el şi o ea. El în cârje, ofilit şi trecut de 40 de ani, Ea mult mai în vârstă, cocârjată şi după textura hainelor cerşetoare. Dialogul ce urmează vi-l redau din memorie:
-Vai mamă, cum îţi duci tu tinereţile în cârjele alea? E rău cu picioarele?
-M-am ologit singur mamaie!
-Am avut şi eu un bărbat care era olog ca tine. Am umblat cu el pe vreame lu' ceauşescu pe la băi de nămol, m-am dus cu el şi l-a operaţie... Mi-au cerut ăia un milion să-l repare. Pe vremea aia un milion era bani nu glumă. Nu aveam. Pănă la urmă a murit săracu, aşa olog.
-Nici eu nu am bani mamaie. Mă târăsc pe aici.
-Lasă mamă că eşti tânăr. Uite (şi scoate din buzunar o hârtie de un leu) ia banii ăştia. Că nu sunt ai mei. Aşa cum au venit aşa se duc. Îi am şi eu din cerşeală. Fac eu alţii.
Şchiopul ia banii. Nu zice nici măcar mulţumesc şi o întinde parcă mai sprinten decât înainte. Baba se întoarce la drumul ei, bolborosind ceva despre cum sunt timpurile şi oamenii.
orice comentariu este, cred, de prisos. N-am văzut bani dăruiţi mai uşor decât cei ai babei.

Întru regăsirea timpului câştigat

Un ceai fierbinte, un halat moale, o muzică adecvată şi mă întorc de unde am plecat: scrisul. Acum ceva timp credeam că anii au trecut peste mine fără să mă mişte din loc, că am rămas aceeaşi veşnică adolescentă un pic prea serioasă pentru vârsta ei. Revelaţie! Acum seriozitatea mea de atunci mi se pare deplasată şi chiar plictisitoare. De abia acum câteva zile am realizat că nu mai sunt ce eram, că anii au trecut peste mine cum trec anotimpurile într-un an, iar fiecare an este mai câştigat ca celălalt pentru că are ceva în plus faţă de celălalt şi ceva în minus faţă de cel care va urma. Cu riscul de a deveni patetică într-un monolog deloc ticluit dinainte pot să declar cu mâna ăe inimă că fericirea este o himeră şi sunt binecuvântate doar clipele în care te simţi cu adevărat TU. Am realizat că am fost fericită de mii de ori fără să o ştiu şi conştientizând asta am fost fericită, din nou. Cineva îmi spunea astăzi că se simte o persoană bătrână, fără libertate, încătuşată în idei preconcepute. Trist. Fericirea nu înseamnă neapărat libertate. Poţi fi mai fericit în lanţuri decât cei care au mâinile libere. Nefericit eşti când nu realizezi că eşti fericit. Hai că am dat-o în filosofie şi ne prindem cu toţii urechile. Ideea este că am revenit la vechile obiceiuri, după o pauză prea lungă.