Întru regăsirea timpului câştigat

Un ceai fierbinte, un halat moale, o muzică adecvată şi mă întorc de unde am plecat: scrisul. Acum ceva timp credeam că anii au trecut peste mine fără să mă mişte din loc, că am rămas aceeaşi veşnică adolescentă un pic prea serioasă pentru vârsta ei. Revelaţie! Acum seriozitatea mea de atunci mi se pare deplasată şi chiar plictisitoare. De abia acum câteva zile am realizat că nu mai sunt ce eram, că anii au trecut peste mine cum trec anotimpurile într-un an, iar fiecare an este mai câştigat ca celălalt pentru că are ceva în plus faţă de celălalt şi ceva în minus faţă de cel care va urma. Cu riscul de a deveni patetică într-un monolog deloc ticluit dinainte pot să declar cu mâna ăe inimă că fericirea este o himeră şi sunt binecuvântate doar clipele în care te simţi cu adevărat TU. Am realizat că am fost fericită de mii de ori fără să o ştiu şi conştientizând asta am fost fericită, din nou. Cineva îmi spunea astăzi că se simte o persoană bătrână, fără libertate, încătuşată în idei preconcepute. Trist. Fericirea nu înseamnă neapărat libertate. Poţi fi mai fericit în lanţuri decât cei care au mâinile libere. Nefericit eşti când nu realizezi că eşti fericit. Hai că am dat-o în filosofie şi ne prindem cu toţii urechile. Ideea este că am revenit la vechile obiceiuri, după o pauză prea lungă.