Cateva cuvinte despre sport si performanta

M-am hotarat sa scriu cate ceva despre inotul de performanta, despre sport in general, pentru ca am observat ca multi parinti dintre cei care isi indeamna copiii spre un sport, insa ei insisi nu au practicat vreodata unul, pun semnul egal intre sport si performanta. “Eu il aduc la inot, dar nu vreau performanta”. Fraza aceasta am auzit-o in repetate randuri din gura parintilor unor copilasi de-o schioapa (si aici nu exagerez deloc, copiii avand 2, 3 sau 4 ani) veniti pentru prima oara la o lectie de inot. Cele ce urmeaza poate o sa-i uimeasca pe unii: sportul nu inseamna performanta. Sportul este, in primul rand, si inainte de toate, miscare si sanatate intr-un mediu organizat. Este un joc, daca vreti, care, ca toate celelalte jocuri, are reguli ce trebuie respectate, are un coordonator de joc (in cazul inotului vorbim despre antrenor) si exista consecinte (ca sa nu le spun “pedepse” ca suna rau) in cazul celor care nu respecta regulile jocului. Atat timp cat copilul invata sa respecte regulile jocului, el va invata si sa inoate sau sa joace fotbal, baschet, sa danseze (si da, dansul este si el un sport), etc.  Respectand regulile, stabilite de la bun inceput de antrenor, copilul va reusi in ceea ce face. Aici intervine un alt aspect. Unii copiii ajung sa invete mai repede, altii mai lent. Fiecare cu ritmul lui, o sa-mi spuneti. Adevarat, trebuie sa tinem cont de ritmul lor de invatare, care este insa strans legat de dorinta lor. Adica, un copil care isi doreste sa realizeze ceva, orice, invata mult mai repede decat unul care spune “Nu pot” (in fapt, este “Nu vreau”). Toti copiii pot.  De acest lucru sunt absolut convinsa. Totul este sa-si doreasca. Daca un parinte se lasa impresionat si manipulat de niste lacrimi si explicatia “Nu pot”, copilul are de pierdut din start. Trebuie inteles acest “NU pot”, sinonim cu “Nu vreau”, si cautata cauza lui. Este posibil sa nu-i placa instructorul/antrenorul, sa nu-i priasca atmosfera din bazin. Este poate deranjat de un coleg de grupa, i s-a intamplat ceva nepotrivit in timpul lectiilor sau, pur si simplu, are ceva de dovedit parintilor (vorbim aici de o confruntare inconstienta, de un tip de comunicare pe care parintii il ignora de obicei). Si nu intru in prea multe amanunte pentru ca exista carti de specialitate si profesionisti care va pot indruma in acest sens; trebuie doar sa vreti acest lucru. Cam asa stau lucrurile cu sportul, in general.  Sfatul meu: incercati sa fiti perseverenti in ceea ce va propuneti cu copilul si daca vedeti ca dupa o perioada nu se inregistreaza niciun progres in evolutia lui, atunci incercati alt sport. Insa nu izolati copiii de aceasta latura importanta pentru dezvoltarea lor fizica, psihica si  emotionala. Sportul (miscarea) se practica toata viata, performanta nu.

Si revenim la performanta. Performanta inseamna ani de munca, zeci de ani. Ea se obtine in timp, cu perseverenta, ardoare, spirit de competie crescut, determinare, vointa, sacrificii, in detrimentul jocului de care v-am povestit mai sus. Nu orice copil care are talent, invata repede, are aptitudini fizice si psihice deosebite poate obtine performanta. Cei mai multi dintre ei se “pierd” pentru ca nu au determinarea sau vointa; nu au rabdarea si dorinta; nu sunt dispusi la sacrificii; nu vor sa renunte la joc. Si este in regula. Este foarte OK. Lasati-l pe copil sa aleaga acest aspect. Si sa aleaga in cunostinta de cauza. Un copil fortat de parinti sa ajunga la performanta, fie ca vorbim despre sport sau matematica va fi, in cele din urma, pierdut pentur domeniul respectiv. Ganditi-va ca performanta inseamna acel punct maxim din viata unui om (vezi o medalie olimpica, un premiu Nobel, o recunoastere internationala), iar pentru acest unic moment copilul, apoi adolescentul, tanarul si, in cele din urma, adultul munceste zeci de ani, renunta la multe lucruri, trece prin adevarate furci caudine. Sunt cunoscute zeci de cazuri in sport, ca si in matematica sau inventica. Nu trebuie sa cautam prea departe de noi ca sa gasim inotatori de mare performanta care au renuntat dupa momentul lor de glorie la a intra in apa (!!!) sau genii ale matematicii care au refuzat sa mai aiba de-a face cu cifrele o viata intreaga. Daca merita sau nu tot acest efort nemaipomenit nu ne poate lamuri decat cineva care a trecut prin el.  Din postura de parinte de sportiv poti doar sa-I oferi sprijin material si emotional, sa nu  iei decizii in numele lui si sa-i le respecti, chiar daca nu-ti convin, sa-l impingi mereu de la spate (pentru ca are nevoie de asta). Ar mai fi multe de spus despre performanta si chiar as avea de povestit despre viata unui parinte de sportiv, insa nu face obiectul discutiei de fata.

Eu v-as sfatui doar sa fiti intransigenti in ceea ce priveste sportul si sustinatori in cazul performantei.

Aleg sa fiu "iubibila"!

In ultima vreme, si nu stiu de ce taman acum dupa luni bune, diversi oameni ma intreaba cum imi este, cum o duc cu banii, cu sanatatea, cu linistea, cu fericirea, etc. Altii ma chestioneaza mirati cum de mi-am lasat vechiul job si m-am apucat de ceva cu totul diferit, daca nu cumva am regrete ascunse, daca nu-mi doresc in secret sa ma intorc in vechiul camp al muncii de ziarist. Raspunsul meu la toate aceste intrebari, unele puse direct, altele doar intuite de mine, este NU. Raspunsul vine spontan, fara sa stau prea mult pe ganduri si asta pentru ca am gandit-o aproape un an de zile aceasta schimbare majora din viata mea. Cei care imi sunt mereu aproape stiu ca nu iau nicio hotarare pana nu o intorc pe toate partile, fac liste cu argumente pro si contra, pe hartie, cu pixul in mana, cum m-a invatat o buna prietena. Asadar, dragi prieteni si cunoscuti, NU mi-e dor sa fiu, din nou ziarist, si asta pentru ca imi place ce fac acum, o fac cu dragoste si mi se raspunde cu dragoste si apreciere. Am zilnic satisfactii mici sufletesti care ma umplu cu energie pozitiva, chestie care nu mi se mai intamplase de multa vreme cat am lucrat in presa ( poate din primii ani de jurnalism, cand ma entuziasma aproape totul si imi face placere chiar si sa alerg oamenii pe strada pentru a le lua vox-uri - jurnalistii cu experienta stiu ca asta este cel mai ciudat si neplacut lucru din munca unui ziarist). Inainte devenisem blazata, epuizata psihic, morocanoasa, nervoasa, mereu pe fuga si nu eram in stare sa apreciez nici macar zambetele copiilor mei. Acum lucrez tot timpul cu copiii ( ai altora, ce-i drept), dar ei ma fac sa-mi apreciez, la adevara lor valoare, familia, prietenii, zambetele, muzica, jocul, florile si tot ce-i frumos si insemnat pe lumea aceasta. Asa am devenit eu mai maleabila, mai comunicativa, mai linistita psihic, incarcata cu energie pozitiva, o mama mai buna, o sotie mai intelegatoare, o femeie constient implinita. Presa am lasat-o in urma fara urma de regret. A fost prima mea dragoste si nu o voi uita niciodata, dar in ultimii ani ma consuma doar prin faptul ca devenise ea insasi o consumatoare (si cred ca "presarii" vechi stiu ce spun); nu mai aveam de unde sa-mi trag seva si energia si dragostea, asa ca am ales sa "divortam". Nu a fost un divort urat, dimpotriva, am ramas prieteni, ne mai vizitam din cand in cand, de dragul vremurilor trecute, ca sa depanam amintiri, dar doar atat. Am ales sa fiu "iubibila" si asta imi ocupa tot timpul!

Feriţi-vă de Nea Mihai Meseriaşu!

M-am abţinut prea multă vreme să vorbesc despre diversele anomalii, nu ale societăţii, ci ale oamenilor de care ne lovim zi de zi, dar astăzi, nu ştiu din ce motiv, o picătură a umplut paharul şi l-am vărsat peste ... Nea Mihai Meseriaşu, alias Mozaicar, alias şef de echipă de muncitori. Nu-i ştiu momnetan numele de familie, dar promit să revin special pentru a-i publica numele. Dar să revin la povestea iniţială. De aproape un an, sunt nevoită să mă lovesc de diverşi „meseriaşi“ - fierari-betonişti, faianţari, mozaicari, gropari, zidari, etc, tot ce ţine de construcţii. În mediul acesta al construcţiilor, reparaţiilor, instalaţiilor, acest tărâm al meseriaşilor de pretutindeni, clienţii, deşi plătesc bani grei, sunt un gen de „proştii satului“, asta ca să nu mă exprim mult mai neacademic. Aceşti meseriaşi au senzaţia, fără excepţie, că dacă i-ai chemat să-ţi facă ceva în casă, i-ai chemat pentru că tu, clientul, eşti foooooaarteeeeeeeeeeee prost şi nu ştii să faci nimic. Şi atunci, meseriaşii fac mişto de tine, râd pe la spate şi fac lucrări de doi lei.Îţi strică programul zilnic, te fac să întârzii la muncă, te trimit după materiale să zicem, pe la ora 8 seară, când toate magazinele d eprofil sună stingerea, îşi aduc aminte că mâine e sărbătoare şi nu pot munci, îţi strică materialel, dar zic că nu ei sunt de vină, ci proasta calitate a materialele pe care tu le-ai luat. Dacă ţi se pare că ceva nu a ieşit bine pe undeva, îţi spun că pereţii erau strâmbi şi mai bine de atât nu se poate şi câte şi mai câte.Vă invit pe voi să completaţi căci sunt sigură că v-aţi lovit, măcar o singură dată, de un meseriaş. Nu am să povestesc de toţi meseriaşii cu care m-am confruntat ( şi au fost câţiva) şi cărora le-am înghiţit mizeriile pe motiv de bun simţ, respect - pentru că mai toţi erau de-o vârstă cu părinţii mei, şi jenă că trebuie să atrag atenţia cuiva că nu şi-a făcut treaba bine. Însă Meseriaşul Nea Mihai mi-a pus capac astăzi. Mi-a fost recomandat ca unul care face o treabă excelentă, că a lucrat în străinătate, că e tipicar, etc, etc. A venit omul, a văzut ce este de făcut, i-am arătat inclusiv imperfecţiunile fpăcute de alţi meseriaşi. La final a zis că se bagă să facă treabă, ba mai mult, o să încerce să corecteze ce buliseră unii înaintea lui - gen pereţi strâmbi, pantă de nu ştiu care şi altele. Când veni ziua de lucru, îl văd că vine cu vreo alţi doi meseriaşi pe care îi instruia de zor. Eu mă gândeam că a venit cu forţe sporite să termine treaba mai bine, însă constat că,de fapt, el era şeful ăilalţi subalterni. Nu-i nimic zic, înseamnă că o să iasă treaba bună dacă va sta pe ei toată ziua şi le va da indicaţii. Da' de unde, după vreo 10 minute el pleacă... La sfârşitul primei zile, cei doi mini-meseriaşi terminaseră juma din treaba pe care o aveau de făcut. A doua zi erau pe final. Seara, după ce au plecat, constat că dăduseră o buleală maximă. Ionut pune mâna pe telefon şi-l sună pe Meseriaşul cel mare, adicătelea Nea Mihai Meseriaşu. Îi explică că mozaicul e pus aiurea, că nu a ieşit cum vorbiseră. Nea Mihai îi promite că se rezolvă a doua zi. În următoarea zi, cei doi mini-meseriaşi au reparat, timp de 8 ore, ce stricaseră cu o zi în urmă, dar asta numai după ce Ionuţ le arată, el care nu era de meserie, cum să-şi facă treaba. Zis şi făcut, am trecut şi peste asta. Ne-am gândit că la final va arăta totul bine. Aiurea....Probabil, enervaţi că au fost traşi de urechi pentru treaba de cacao pe care o făcuseră, cei doi mini au dat o bulelală şi mai mare. Enervaţi maxim, le spunem să-şi ia taraba şi să se mute la altă masă. Deşi nu terminaseră ce aveau de făcut, Ionuţ le-a dat o parte din bani, scăzând, evident, daunele, materialul stricat, etc.
Apocalipsa a venit după ce m-am apucat eu să curăţ după ei, adică rosturile pline de adeziv ale mozaicului. Nu vă puteţi închipui câte metode am încercat. cea mai eficientă este să iei bucată cu bucată, cu un soi de cutter special. Am mâinile praf, unghiile s-au dus de mult, iar degetele îmi sunt deja amorţite. Timp de vreo 2 săptămâni am făcut asta, câte două ore în fiecare zi. Am înjurat maxim, m-am calmat şi am luat-o de la capăt până azi, când, repet, nu ştiu de ce, pe ultima sută de metri, m-am enervat îngrozitor. Am pus mâna pe telefon şi L-am rugat, a se reţine, pe acest Nea Mihai Meseriaşu, să vină să cureţe rosturile care mai rămăseseră. Eu preconizam că în vreo 2-3 ore, doi oameni, terminau treaba care mai era de făcut. Ştiţi ce mi-a zis? Că acum sâmbătă, la ora asdta îl anunţ? A se reţine că era ora 10.00. El lucrează sâmbăta până la ora 12.00 şi nu se mai poate acum. Poate săptămâna viitoare... să-mi fac eu timp să fiu acasă ca să trimită el vreo 2 băieţi. Evident că a fost bomboana de pe colivă. I-am promis că nu mă voi lăsa până nu-l voi face vedetă peste tot, că-l voi face de ruşine public, că voi da numărul lui de telefon la mica publicitate cu următorul anunţ: Sunt Nea Mihai Meseriaşu, sunaţi-mă dacă vreţi să vă irosiţi banii degeaba, dacă vreţi mozaic pus super prost. dacă doriţi şi gresie sau faianţă montată de kkt, anunţati-mă. Materialul vi-l stric bonus. Iată nr. meu de telefon: 0722976655. 
P.S. Promit să revin cu numele lui întreg.

De Ziua Copilului, despre sport şi educaţie

Dragi copii, părinţi, bunici, profesori şi antrenori, m-am hotărât să vă scriu pentru că m-am săturat să mă tot lovesc de îndemnuri false despre cum e mai bine să-ţi educi copilul. Majoritatea oamenilor are tendinţa să îndemne copiii în doar două direcţii, complet distincte: fie către sport, fie către şcoală alias educaţie. Din punctul meu de vedere este complet eronat. Sportul nu poate exista fără educaţie, cum nici educaţia de calitate nu se poate face fără sport. Mă lovesc zilnic de tineri şi copii palizi, cu ochii încercănaţi, aduşi de spate, cocoşaţi de atâta stat la calculator sau, dimpotrivă, de unii cu o energie inepuizabilă, mereu în mişcare, cu obrajii în flăcări, dar cu un vocabular de mahala, fără maniere, plini de tupeu nesimţit şi semianalfabeţi. Pe primii lumea îi cataloghează drept tocilari, iar pe ultimii derbedei. Dacă cineva le-ar spune copiilor că trebuie să fie sănătoşi pentru a putea învăţa cu folos şi că sănătatea atât fizică, dar şi psihică se obţin prin combinaţia sport-educaţie, poate că lucrurile ar sta cu totul altfel.

Săptămâna trecută, Vlad s-a întrecut pe sine şi a reuşit să demonstreze că un an întreg a muncit cu folos. A obţinut trofeul Petre Deac la concursul de înot de la Piteşti, pe categoria sa de vârstă. Şi eu şi taică-su am fost foarte mândri de el, iar acum aşteptăm să vedem rezultatele şcolare. Bineînţeles că toată lumea ne-a felicitat şi a urmat replica celebră: „Lăsaţi băiatul în pace, nu-l mai cicăliţi cu atâta şcoală!”. Am auzit îndemnul ăsta de atâtea ori şi am încercat să le explic tuturor în atâtea feluri că nu se poate una fără alta, încât am obosit. Dragii mei, un mare sportiv nu trebuie să ştie să vorbească, să citească, să scrie corect? Nu are nevoie să socotească, să ştie anatomia corpului, să cunoască mai multe despre natură, geografie, istorie, etc? De ce ne vrem sportivii semianalfabeţi? NU găsesc răspuns la această întrebare, oricât m-aş strădui. Sau dimpotrivă... Excelenţele noastre nu trebuie să fie sănătoase din punct de vedere fizic? Cum îşi pot ei îmbunătăţi activitatea creierului, dacă acesta şade într-un corp slăbit, fără vlagă, anemic?

De Ziua Copilului, dar şi în orice altă zi, îndemnaţi-vă copilul să facă mişcare, sport. Înşiraţi-i beneficiile alergării, înotului, jocului cu mingea, gimnasticii etc... Spuneţi-i că în felul acesta creierul lui se va oxigena mai mult şi va putea găsi soluţii strălucite şi rapide la toate problemele cu care se confruntă, să inima lui va fi mai sănătoasă, că trupul lui va fi mai viguros. De asemenea, îndemnaţi-l să citească mai mult, să deseneze, să cânte, chiar dacă nu are voce, să memoreze poezii şi să dezlege rebusuri.

Contrar părerii multora că Vlad este făcut, născut pentru sport, el are şi alte preocupări. Îi plac cărţile, dar îi este lene să le citească, memorează cu uşurinţă poezii, îi place muzica, deşi nu are o voce extraordinară, povesteşte minunat şi îi plac problemele distractive. Aşa că tuturor celor care mă îndeamnă în fiecare zi să o las mai moale cu şcoala, le răspund că eu vreau un copil sănătos, nu geniu, nu sportiv de performanţă. Iar copiii nu pot fi sănătoşi dacă nu au o minte sănătoasă, într-un corp sănătos.

La mulţi ani tuturor copiilor, lui Vlad şi lui Alex în mod special, dar şi acelor copii, sportivi educaţi pe care îi cunosc: Alexia, Andrei, Carla, Alexandra, Alexandru, Sebastian, Ştefan, Răzvan, Karina şi câţi alţii...

Ceva despre fair play în sport

Primul concurs „pe bune“ al lui Vlad, în care a concurat cu copii de vârsta lui trebuia să însemne o experienţă de neuitat. Şi aşa a şi fost, numai că a avut mai multe conotaţii negative decât pozitive. După atâta muncă şi emoţii, Vlad a câştigat locul I la bras (50 m, în bazin descoperit) şi locul III la liber. Numai că s-a întors acasă doar cu diplome căci medaliile şi cupa au fost date de organizatori - Bucharest Sport Club, copiilor care s-au calificat sub el. Motivul o să vi se pară incredibil: nu este din Bucureşti. Concursul se numeşte Cupa Municipală la înot pentru copii de 7-9 ani şi se desfăşoară la Bucureşti şi pe acest principiu au mers şi organizatorii. Premiile trebuie să le primească bucureşttenii. Ce dacă un copil de la Constanţa a scos nişte timpi extraordinari şi s+a calificat printre primii? El nu primeşte decât o hârtie.
Organizatorii şi sponsorii, oricare au fost ei, sper să treacă prin aceleşi stări prin care am trecut eu ca mamă vizavi de dezamăgirea şi „eşecul“ copilului meu - că îmi venea să mă duc până la Bucureşti să mor cu ei de gât. Mi-a trecut, dar nu de tot. Şi mi-a trecut pentru că Vlad mi-a zis că băieţelul de pe locul II care a luat cupa în locul lui a fost foarte supărat că nu a câştigat el proba de bras. Şi când mi-a zis asta Vlad părea mai degrabă trist pentru băieţelul respectiv decât pentru că lui i se făcuse o mare nedreptate.
Ideea este că, cel puţin la acest concurs, fair play-ul sportiv a rămas o simplă vorbă în vânt. De corectitudine nu mai vorbesc. M-am indignat şi mi-a trecut pentru că am experimentat sentimentul de atâtea ori încât m-am învăţat să-l trec repede la capitolul „şi altele“. Stau însă şi mă gândesc dacă este sănătos şi corect ca Vlad să experimenteze aceste sentimente... De aceea m-am hotărât să scriu. Peste tot. Să spun tuturor. Nu cu mânie, nu cu forţa, ci ca un fapt. Poate că dacă se duce vorba, se schimbă ceva. Sper. Continui să sper că se poate schimba ceva cu ... vorba.