Sportivii nu au nevoie de acte de caritate!

Ma straduiesc de ceva vreme sa scriu despre goana noastra nebuna spre marea performanta pe care si-o doreste Vlad, insa mereu apare cate ceva sa ma traga inapoi. M-a convins, intr-un mod cu totul ciudat, atitudinea unui reporter (culmea!) de televiziune. De fiecare data cand lumea vorbeste despre Vlad si ii admira munca si rezultatele ma incearca un soi de stanjeneala, ca si pe el de altfel. Ca sa nu spun de cazurile cand primeste aprecieri de la oameni care au avut rezultate deosebite in inot, cum este Razvan Florea sau Camelia Potec sau mai stiu eu cine..

Si deunazi, prietenul de pe FB al unui bun prieten de-al nostru, animat de cele mai bune intentii in ceea ce-l priveste pe Vlad, ii transmite acestuia ca o anume institutie de presa din Romania nu face “actiuni de caritate”, ci este o televiziune serioasa de stiri. “UpS!”,ma gandesc eu. Am cerut eu bani sau alte foloase material? Nu am cerut nici macar un reportaj despre copilul meu. Ele au venit la initiative altor oameni din presa. Ca rezultatele unui copil de 11 ani la un concurs international de inot nu ti se par a fi interesante pentru o stire pot intelege (am lucrat in presa si stiu ca nu depinde de reporter in totalitate acest aspect), dar sa crezi ca acest copil sau parintii, prietenii lui vor bani (banuiesc ca intra la categoria sponsorizare,nu?) este deja prea mult.

N-am cerut in viata mea vreun ban pe spinarea copilului meu. Mici macar nu m-am gandit la asa ceva. Il voi sustine financiar atata vreme cat voi putea, voi face sacrificii pentru ca si el face pentru sportul acesta,iar cand vom fi in vreun impas, voi gasi, cu siguranta o solutie alternativa, dar in niciun caznu voi apela la o institutie de presa pentru a ma “sponsoriza”. Am fost crescuta sa ma descurc singura in orice situatie, sa ma bazez pe mine, in primul rand, pe munca mea si pe familia mea, iar eu incerc sa le transmit si copiilor mei acelasi lucru pentru ca mi se pare o atitudine sanatoasa din toate punctele de vedere.

In ultima veme diverse personae m-au tot intrebat de ce are nevoie Vlad sa continue in sport. Primul gand a fost – “Sanatate”. In sportul de performanta, corpul si psihicul se erodeaza, daca nu le ingrijesti corespunzator. Sportivii mari pot confirma, sunt sigura de asta.De aceea Vlad are nevoie de masaj de recuperare, gimnastica recuperatorie, alimentatie corespunzatoare sanatoasa, sedinte de psihoterapie, etc.

Urmeaza gandul 2 – “bazin de 50 m”. Constanta l-a avut. Acum este sala de evenimente. Mai are unul, neomologat pentru ca-I lipsesc cativa centimetri. Nu te poti apropia de el pentru ca apartine Marinei Miltare, adica viitorii marinari se antreneaza acolo.Si asta cred ca spune multe. Concluziile le trageti voi.

Gandul 3 – “un sistem de invatamant adecvat”. Nici nu va inchipuiti cat muncesc la scoala si pentru scoala unii sportivi (ca sunt unii care nu dau doi bani). Vlad isi face temele jumatate acasa, jumatate la bazin. In total, aproximativ 2-3 ore de lucru individual in fiecare zi. Are rezultate bune si foarte bune la scoala, dar oricand ar mai inota vreo 50 de bazine decat sa mai faca ceva suplimentar la matematica sau sa citeasca vreo carte. Nu-i in regula treaba asta, ma gandesc eu. Scoala a pierdut meciul asta.

Gandul numarul 4 – “sistem de premiere” adecvat pentru sportivii valorosi. Este rusinos pentru statul roman si autoritatile locale, ca sa nu spun jenant si revoltator, sa premiezi cei mai buni sportivi ai tai, la un Campionat National, cu o medalie sau cu o diploma. Si asta se intampla de ani de zile,de dinainte de Revolutie cred. Scuza Federatiei, cel putin la inot, este “nu sunt fonduri suficiente”. Copiilor nu le trebie mult sa fie fericiti. Pe ei ii bucura lucrurile simple: un tricou cu numele lor si denumirea concursului la care au participat, o cupa mare, pe masura eforturilor, un pix pe care sa scrie “Esti invingator!”, etc. In Romania, doar unele cluburi private (cele mari) au inceput sa mai schimbe lucrurile din punctul acesta de vedere, in rest totul merge ca acum o suta de ani, poate si mai rau.

Gandul numarul 5, ultimul, dar nu cel de pe urma, - “colegi pe masura lui”. In inot ai nevoie de competitie, de colegi ambitiosi, muncitori, care sa traga langa umarul tau, sa-ti sufle in ceafa, sa-ti fie adversari, dar si prieteni. Din pacate, nu multi copii si parinti sunt dispusi sa faca sacrificii pentru sport, iar Vlad sufera de fiecare data cand la unele antrenamente se vede singur in bazin sau cand la antrenamentul de dimineata lipseste vreunul dintre cei multi – 4 (!) la apel. Sufera din punct de vedere emotional, dar si ca sportiv. Are de pierdut. La concursuri este altceva. Are mereu concurenta si asta este bine. Sunt copii buni si muncitori cei cu care concureaza el si asta il motiveaza. Nu le cunosc povestile, insa sper sa performeze in sport vreme indelungata pentru ca astfel imi vor ajuta copilul si Vlad pe ei.

Sunt multe lucruri nespuse despre viata de inceput a unui sportiv, dar cert este ca el nu are nevoie de actiuni de caritate, ci de conditii normale de viata si educatie (vedeti ca nu zic speciale deoarece consider ca in fiecare copil exista potential pentru performanta, fie ca este in sport, stiinta sau arte) Ar trebui sa le acordam sanse egale tuturor ca sa avem mai multi spportivi ca Simona Halep si Razvan Florea,  mai multi matematicieni care sa castige concursuri internationale la NASA sau filosofi sau artisti de renume! 

Cateva cuvinte despre sport si performanta

M-am hotarat sa scriu cate ceva despre inotul de performanta, despre sport in general, pentru ca am observat ca multi parinti dintre cei care isi indeamna copiii spre un sport, insa ei insisi nu au practicat vreodata unul, pun semnul egal intre sport si performanta. “Eu il aduc la inot, dar nu vreau performanta”. Fraza aceasta am auzit-o in repetate randuri din gura parintilor unor copilasi de-o schioapa (si aici nu exagerez deloc, copiii avand 2, 3 sau 4 ani) veniti pentru prima oara la o lectie de inot. Cele ce urmeaza poate o sa-i uimeasca pe unii: sportul nu inseamna performanta. Sportul este, in primul rand, si inainte de toate, miscare si sanatate intr-un mediu organizat. Este un joc, daca vreti, care, ca toate celelalte jocuri, are reguli ce trebuie respectate, are un coordonator de joc (in cazul inotului vorbim despre antrenor) si exista consecinte (ca sa nu le spun “pedepse” ca suna rau) in cazul celor care nu respecta regulile jocului. Atat timp cat copilul invata sa respecte regulile jocului, el va invata si sa inoate sau sa joace fotbal, baschet, sa danseze (si da, dansul este si el un sport), etc.  Respectand regulile, stabilite de la bun inceput de antrenor, copilul va reusi in ceea ce face. Aici intervine un alt aspect. Unii copiii ajung sa invete mai repede, altii mai lent. Fiecare cu ritmul lui, o sa-mi spuneti. Adevarat, trebuie sa tinem cont de ritmul lor de invatare, care este insa strans legat de dorinta lor. Adica, un copil care isi doreste sa realizeze ceva, orice, invata mult mai repede decat unul care spune “Nu pot” (in fapt, este “Nu vreau”). Toti copiii pot.  De acest lucru sunt absolut convinsa. Totul este sa-si doreasca. Daca un parinte se lasa impresionat si manipulat de niste lacrimi si explicatia “Nu pot”, copilul are de pierdut din start. Trebuie inteles acest “NU pot”, sinonim cu “Nu vreau”, si cautata cauza lui. Este posibil sa nu-i placa instructorul/antrenorul, sa nu-i priasca atmosfera din bazin. Este poate deranjat de un coleg de grupa, i s-a intamplat ceva nepotrivit in timpul lectiilor sau, pur si simplu, are ceva de dovedit parintilor (vorbim aici de o confruntare inconstienta, de un tip de comunicare pe care parintii il ignora de obicei). Si nu intru in prea multe amanunte pentru ca exista carti de specialitate si profesionisti care va pot indruma in acest sens; trebuie doar sa vreti acest lucru. Cam asa stau lucrurile cu sportul, in general.  Sfatul meu: incercati sa fiti perseverenti in ceea ce va propuneti cu copilul si daca vedeti ca dupa o perioada nu se inregistreaza niciun progres in evolutia lui, atunci incercati alt sport. Insa nu izolati copiii de aceasta latura importanta pentru dezvoltarea lor fizica, psihica si  emotionala. Sportul (miscarea) se practica toata viata, performanta nu.

Si revenim la performanta. Performanta inseamna ani de munca, zeci de ani. Ea se obtine in timp, cu perseverenta, ardoare, spirit de competie crescut, determinare, vointa, sacrificii, in detrimentul jocului de care v-am povestit mai sus. Nu orice copil care are talent, invata repede, are aptitudini fizice si psihice deosebite poate obtine performanta. Cei mai multi dintre ei se “pierd” pentru ca nu au determinarea sau vointa; nu au rabdarea si dorinta; nu sunt dispusi la sacrificii; nu vor sa renunte la joc. Si este in regula. Este foarte OK. Lasati-l pe copil sa aleaga acest aspect. Si sa aleaga in cunostinta de cauza. Un copil fortat de parinti sa ajunga la performanta, fie ca vorbim despre sport sau matematica va fi, in cele din urma, pierdut pentur domeniul respectiv. Ganditi-va ca performanta inseamna acel punct maxim din viata unui om (vezi o medalie olimpica, un premiu Nobel, o recunoastere internationala), iar pentru acest unic moment copilul, apoi adolescentul, tanarul si, in cele din urma, adultul munceste zeci de ani, renunta la multe lucruri, trece prin adevarate furci caudine. Sunt cunoscute zeci de cazuri in sport, ca si in matematica sau inventica. Nu trebuie sa cautam prea departe de noi ca sa gasim inotatori de mare performanta care au renuntat dupa momentul lor de glorie la a intra in apa (!!!) sau genii ale matematicii care au refuzat sa mai aiba de-a face cu cifrele o viata intreaga. Daca merita sau nu tot acest efort nemaipomenit nu ne poate lamuri decat cineva care a trecut prin el.  Din postura de parinte de sportiv poti doar sa-I oferi sprijin material si emotional, sa nu  iei decizii in numele lui si sa-i le respecti, chiar daca nu-ti convin, sa-l impingi mereu de la spate (pentru ca are nevoie de asta). Ar mai fi multe de spus despre performanta si chiar as avea de povestit despre viata unui parinte de sportiv, insa nu face obiectul discutiei de fata.

Eu v-as sfatui doar sa fiti intransigenti in ceea ce priveste sportul si sustinatori in cazul performantei.

Aleg sa fiu "iubibila"!

In ultima vreme, si nu stiu de ce taman acum dupa luni bune, diversi oameni ma intreaba cum imi este, cum o duc cu banii, cu sanatatea, cu linistea, cu fericirea, etc. Altii ma chestioneaza mirati cum de mi-am lasat vechiul job si m-am apucat de ceva cu totul diferit, daca nu cumva am regrete ascunse, daca nu-mi doresc in secret sa ma intorc in vechiul camp al muncii de ziarist. Raspunsul meu la toate aceste intrebari, unele puse direct, altele doar intuite de mine, este NU. Raspunsul vine spontan, fara sa stau prea mult pe ganduri si asta pentru ca am gandit-o aproape un an de zile aceasta schimbare majora din viata mea. Cei care imi sunt mereu aproape stiu ca nu iau nicio hotarare pana nu o intorc pe toate partile, fac liste cu argumente pro si contra, pe hartie, cu pixul in mana, cum m-a invatat o buna prietena. Asadar, dragi prieteni si cunoscuti, NU mi-e dor sa fiu, din nou ziarist, si asta pentru ca imi place ce fac acum, o fac cu dragoste si mi se raspunde cu dragoste si apreciere. Am zilnic satisfactii mici sufletesti care ma umplu cu energie pozitiva, chestie care nu mi se mai intamplase de multa vreme cat am lucrat in presa ( poate din primii ani de jurnalism, cand ma entuziasma aproape totul si imi face placere chiar si sa alerg oamenii pe strada pentru a le lua vox-uri - jurnalistii cu experienta stiu ca asta este cel mai ciudat si neplacut lucru din munca unui ziarist). Inainte devenisem blazata, epuizata psihic, morocanoasa, nervoasa, mereu pe fuga si nu eram in stare sa apreciez nici macar zambetele copiilor mei. Acum lucrez tot timpul cu copiii ( ai altora, ce-i drept), dar ei ma fac sa-mi apreciez, la adevara lor valoare, familia, prietenii, zambetele, muzica, jocul, florile si tot ce-i frumos si insemnat pe lumea aceasta. Asa am devenit eu mai maleabila, mai comunicativa, mai linistita psihic, incarcata cu energie pozitiva, o mama mai buna, o sotie mai intelegatoare, o femeie constient implinita. Presa am lasat-o in urma fara urma de regret. A fost prima mea dragoste si nu o voi uita niciodata, dar in ultimii ani ma consuma doar prin faptul ca devenise ea insasi o consumatoare (si cred ca "presarii" vechi stiu ce spun); nu mai aveam de unde sa-mi trag seva si energia si dragostea, asa ca am ales sa "divortam". Nu a fost un divort urat, dimpotriva, am ramas prieteni, ne mai vizitam din cand in cand, de dragul vremurilor trecute, ca sa depanam amintiri, dar doar atat. Am ales sa fiu "iubibila" si asta imi ocupa tot timpul!

Feriţi-vă de Nea Mihai Meseriaşu!

M-am abţinut prea multă vreme să vorbesc despre diversele anomalii, nu ale societăţii, ci ale oamenilor de care ne lovim zi de zi, dar astăzi, nu ştiu din ce motiv, o picătură a umplut paharul şi l-am vărsat peste ... Nea Mihai Meseriaşu, alias Mozaicar, alias şef de echipă de muncitori. Nu-i ştiu momnetan numele de familie, dar promit să revin special pentru a-i publica numele. Dar să revin la povestea iniţială. De aproape un an, sunt nevoită să mă lovesc de diverşi „meseriaşi“ - fierari-betonişti, faianţari, mozaicari, gropari, zidari, etc, tot ce ţine de construcţii. În mediul acesta al construcţiilor, reparaţiilor, instalaţiilor, acest tărâm al meseriaşilor de pretutindeni, clienţii, deşi plătesc bani grei, sunt un gen de „proştii satului“, asta ca să nu mă exprim mult mai neacademic. Aceşti meseriaşi au senzaţia, fără excepţie, că dacă i-ai chemat să-ţi facă ceva în casă, i-ai chemat pentru că tu, clientul, eşti foooooaarteeeeeeeeeeee prost şi nu ştii să faci nimic. Şi atunci, meseriaşii fac mişto de tine, râd pe la spate şi fac lucrări de doi lei.Îţi strică programul zilnic, te fac să întârzii la muncă, te trimit după materiale să zicem, pe la ora 8 seară, când toate magazinele d eprofil sună stingerea, îşi aduc aminte că mâine e sărbătoare şi nu pot munci, îţi strică materialel, dar zic că nu ei sunt de vină, ci proasta calitate a materialele pe care tu le-ai luat. Dacă ţi se pare că ceva nu a ieşit bine pe undeva, îţi spun că pereţii erau strâmbi şi mai bine de atât nu se poate şi câte şi mai câte.Vă invit pe voi să completaţi căci sunt sigură că v-aţi lovit, măcar o singură dată, de un meseriaş. Nu am să povestesc de toţi meseriaşii cu care m-am confruntat ( şi au fost câţiva) şi cărora le-am înghiţit mizeriile pe motiv de bun simţ, respect - pentru că mai toţi erau de-o vârstă cu părinţii mei, şi jenă că trebuie să atrag atenţia cuiva că nu şi-a făcut treaba bine. Însă Meseriaşul Nea Mihai mi-a pus capac astăzi. Mi-a fost recomandat ca unul care face o treabă excelentă, că a lucrat în străinătate, că e tipicar, etc, etc. A venit omul, a văzut ce este de făcut, i-am arătat inclusiv imperfecţiunile fpăcute de alţi meseriaşi. La final a zis că se bagă să facă treabă, ba mai mult, o să încerce să corecteze ce buliseră unii înaintea lui - gen pereţi strâmbi, pantă de nu ştiu care şi altele. Când veni ziua de lucru, îl văd că vine cu vreo alţi doi meseriaşi pe care îi instruia de zor. Eu mă gândeam că a venit cu forţe sporite să termine treaba mai bine, însă constat că,de fapt, el era şeful ăilalţi subalterni. Nu-i nimic zic, înseamnă că o să iasă treaba bună dacă va sta pe ei toată ziua şi le va da indicaţii. Da' de unde, după vreo 10 minute el pleacă... La sfârşitul primei zile, cei doi mini-meseriaşi terminaseră juma din treaba pe care o aveau de făcut. A doua zi erau pe final. Seara, după ce au plecat, constat că dăduseră o buleală maximă. Ionut pune mâna pe telefon şi-l sună pe Meseriaşul cel mare, adicătelea Nea Mihai Meseriaşu. Îi explică că mozaicul e pus aiurea, că nu a ieşit cum vorbiseră. Nea Mihai îi promite că se rezolvă a doua zi. În următoarea zi, cei doi mini-meseriaşi au reparat, timp de 8 ore, ce stricaseră cu o zi în urmă, dar asta numai după ce Ionuţ le arată, el care nu era de meserie, cum să-şi facă treaba. Zis şi făcut, am trecut şi peste asta. Ne-am gândit că la final va arăta totul bine. Aiurea....Probabil, enervaţi că au fost traşi de urechi pentru treaba de cacao pe care o făcuseră, cei doi mini au dat o bulelală şi mai mare. Enervaţi maxim, le spunem să-şi ia taraba şi să se mute la altă masă. Deşi nu terminaseră ce aveau de făcut, Ionuţ le-a dat o parte din bani, scăzând, evident, daunele, materialul stricat, etc.
Apocalipsa a venit după ce m-am apucat eu să curăţ după ei, adică rosturile pline de adeziv ale mozaicului. Nu vă puteţi închipui câte metode am încercat. cea mai eficientă este să iei bucată cu bucată, cu un soi de cutter special. Am mâinile praf, unghiile s-au dus de mult, iar degetele îmi sunt deja amorţite. Timp de vreo 2 săptămâni am făcut asta, câte două ore în fiecare zi. Am înjurat maxim, m-am calmat şi am luat-o de la capăt până azi, când, repet, nu ştiu de ce, pe ultima sută de metri, m-am enervat îngrozitor. Am pus mâna pe telefon şi L-am rugat, a se reţine, pe acest Nea Mihai Meseriaşu, să vină să cureţe rosturile care mai rămăseseră. Eu preconizam că în vreo 2-3 ore, doi oameni, terminau treaba care mai era de făcut. Ştiţi ce mi-a zis? Că acum sâmbătă, la ora asdta îl anunţ? A se reţine că era ora 10.00. El lucrează sâmbăta până la ora 12.00 şi nu se mai poate acum. Poate săptămâna viitoare... să-mi fac eu timp să fiu acasă ca să trimită el vreo 2 băieţi. Evident că a fost bomboana de pe colivă. I-am promis că nu mă voi lăsa până nu-l voi face vedetă peste tot, că-l voi face de ruşine public, că voi da numărul lui de telefon la mica publicitate cu următorul anunţ: Sunt Nea Mihai Meseriaşu, sunaţi-mă dacă vreţi să vă irosiţi banii degeaba, dacă vreţi mozaic pus super prost. dacă doriţi şi gresie sau faianţă montată de kkt, anunţati-mă. Materialul vi-l stric bonus. Iată nr. meu de telefon: 0722976655. 
P.S. Promit să revin cu numele lui întreg.

De Ziua Copilului, despre sport şi educaţie

Dragi copii, părinţi, bunici, profesori şi antrenori, m-am hotărât să vă scriu pentru că m-am săturat să mă tot lovesc de îndemnuri false despre cum e mai bine să-ţi educi copilul. Majoritatea oamenilor are tendinţa să îndemne copiii în doar două direcţii, complet distincte: fie către sport, fie către şcoală alias educaţie. Din punctul meu de vedere este complet eronat. Sportul nu poate exista fără educaţie, cum nici educaţia de calitate nu se poate face fără sport. Mă lovesc zilnic de tineri şi copii palizi, cu ochii încercănaţi, aduşi de spate, cocoşaţi de atâta stat la calculator sau, dimpotrivă, de unii cu o energie inepuizabilă, mereu în mişcare, cu obrajii în flăcări, dar cu un vocabular de mahala, fără maniere, plini de tupeu nesimţit şi semianalfabeţi. Pe primii lumea îi cataloghează drept tocilari, iar pe ultimii derbedei. Dacă cineva le-ar spune copiilor că trebuie să fie sănătoşi pentru a putea învăţa cu folos şi că sănătatea atât fizică, dar şi psihică se obţin prin combinaţia sport-educaţie, poate că lucrurile ar sta cu totul altfel.

Săptămâna trecută, Vlad s-a întrecut pe sine şi a reuşit să demonstreze că un an întreg a muncit cu folos. A obţinut trofeul Petre Deac la concursul de înot de la Piteşti, pe categoria sa de vârstă. Şi eu şi taică-su am fost foarte mândri de el, iar acum aşteptăm să vedem rezultatele şcolare. Bineînţeles că toată lumea ne-a felicitat şi a urmat replica celebră: „Lăsaţi băiatul în pace, nu-l mai cicăliţi cu atâta şcoală!”. Am auzit îndemnul ăsta de atâtea ori şi am încercat să le explic tuturor în atâtea feluri că nu se poate una fără alta, încât am obosit. Dragii mei, un mare sportiv nu trebuie să ştie să vorbească, să citească, să scrie corect? Nu are nevoie să socotească, să ştie anatomia corpului, să cunoască mai multe despre natură, geografie, istorie, etc? De ce ne vrem sportivii semianalfabeţi? NU găsesc răspuns la această întrebare, oricât m-aş strădui. Sau dimpotrivă... Excelenţele noastre nu trebuie să fie sănătoase din punct de vedere fizic? Cum îşi pot ei îmbunătăţi activitatea creierului, dacă acesta şade într-un corp slăbit, fără vlagă, anemic?

De Ziua Copilului, dar şi în orice altă zi, îndemnaţi-vă copilul să facă mişcare, sport. Înşiraţi-i beneficiile alergării, înotului, jocului cu mingea, gimnasticii etc... Spuneţi-i că în felul acesta creierul lui se va oxigena mai mult şi va putea găsi soluţii strălucite şi rapide la toate problemele cu care se confruntă, să inima lui va fi mai sănătoasă, că trupul lui va fi mai viguros. De asemenea, îndemnaţi-l să citească mai mult, să deseneze, să cânte, chiar dacă nu are voce, să memoreze poezii şi să dezlege rebusuri.

Contrar părerii multora că Vlad este făcut, născut pentru sport, el are şi alte preocupări. Îi plac cărţile, dar îi este lene să le citească, memorează cu uşurinţă poezii, îi place muzica, deşi nu are o voce extraordinară, povesteşte minunat şi îi plac problemele distractive. Aşa că tuturor celor care mă îndeamnă în fiecare zi să o las mai moale cu şcoala, le răspund că eu vreau un copil sănătos, nu geniu, nu sportiv de performanţă. Iar copiii nu pot fi sănătoşi dacă nu au o minte sănătoasă, într-un corp sănătos.

La mulţi ani tuturor copiilor, lui Vlad şi lui Alex în mod special, dar şi acelor copii, sportivi educaţi pe care îi cunosc: Alexia, Andrei, Carla, Alexandra, Alexandru, Sebastian, Ştefan, Răzvan, Karina şi câţi alţii...