Umanitate de gradul zero

Vă amintiţi de fabula "Câinele şi căţelul" care se termina cu " eu voi egalitate dar nu între căţei"? Cam aşa este şi cu umanitatea şi milostenia: există, dar între oameni de acelaşi statut. Dacă nu vedeam cu ochii mei mei şi nu auzeam cu urechile mele poate nu credeam scena desprinsă parcă dintr-un banc prost. Se întâlnesc doi: un el şi o ea. El în cârje, ofilit şi trecut de 40 de ani, Ea mult mai în vârstă, cocârjată şi după textura hainelor cerşetoare. Dialogul ce urmează vi-l redau din memorie:
-Vai mamă, cum îţi duci tu tinereţile în cârjele alea? E rău cu picioarele?
-M-am ologit singur mamaie!
-Am avut şi eu un bărbat care era olog ca tine. Am umblat cu el pe vreame lu' ceauşescu pe la băi de nămol, m-am dus cu el şi l-a operaţie... Mi-au cerut ăia un milion să-l repare. Pe vremea aia un milion era bani nu glumă. Nu aveam. Pănă la urmă a murit săracu, aşa olog.
-Nici eu nu am bani mamaie. Mă târăsc pe aici.
-Lasă mamă că eşti tânăr. Uite (şi scoate din buzunar o hârtie de un leu) ia banii ăştia. Că nu sunt ai mei. Aşa cum au venit aşa se duc. Îi am şi eu din cerşeală. Fac eu alţii.
Şchiopul ia banii. Nu zice nici măcar mulţumesc şi o întinde parcă mai sprinten decât înainte. Baba se întoarce la drumul ei, bolborosind ceva despre cum sunt timpurile şi oamenii.
orice comentariu este, cred, de prisos. N-am văzut bani dăruiţi mai uşor decât cei ai babei.

Întru regăsirea timpului câştigat

Un ceai fierbinte, un halat moale, o muzică adecvată şi mă întorc de unde am plecat: scrisul. Acum ceva timp credeam că anii au trecut peste mine fără să mă mişte din loc, că am rămas aceeaşi veşnică adolescentă un pic prea serioasă pentru vârsta ei. Revelaţie! Acum seriozitatea mea de atunci mi se pare deplasată şi chiar plictisitoare. De abia acum câteva zile am realizat că nu mai sunt ce eram, că anii au trecut peste mine cum trec anotimpurile într-un an, iar fiecare an este mai câştigat ca celălalt pentru că are ceva în plus faţă de celălalt şi ceva în minus faţă de cel care va urma. Cu riscul de a deveni patetică într-un monolog deloc ticluit dinainte pot să declar cu mâna ăe inimă că fericirea este o himeră şi sunt binecuvântate doar clipele în care te simţi cu adevărat TU. Am realizat că am fost fericită de mii de ori fără să o ştiu şi conştientizând asta am fost fericită, din nou. Cineva îmi spunea astăzi că se simte o persoană bătrână, fără libertate, încătuşată în idei preconcepute. Trist. Fericirea nu înseamnă neapărat libertate. Poţi fi mai fericit în lanţuri decât cei care au mâinile libere. Nefericit eşti când nu realizezi că eşti fericit. Hai că am dat-o în filosofie şi ne prindem cu toţii urechile. Ideea este că am revenit la vechile obiceiuri, după o pauză prea lungă.

Mă "pipi" în coş şi mă "caca" pe capac

Mai demult m-am gândit să ţin un jurnal cu toate întâmplările prin care trece Vlad. Nu am reuşit. Nu reuşesc să fac lucrul ăsta nici cu Alex. Le scriu în caieţele doar evoluţia lor biologică pentru că nu reuşesc să ţin pasul cu dezvoltarea lor emoţională şi comportamentală. Sper doar ca la bătrâneţe să nu fiu într-atât de senilă încât să nu-mi aduc aminte trăznăile copiilor mei căci ar fi păcat. Astea sunt cele mai savuroase. De pildă, doar în decurs de doar o săptămână Vlad a reuşit să achiziţioneze două "buline negre" (de la mine fireşte). Iată pentru ce. Zi de duminică, musafiri în curtea din spatele casei, bălăceală maximă în piscină. La un moment dat, Vlad dispare din scenă şi revine după mai bine de 10 minute, dar în haosul creat după cum vă spuneam nimeni nu a observat că a lipsit un pic mai mult. La ceva timp, fina mea, care este însărcinată, intră în casă pentru a merge la toaletă. Se întoarce rapid femeia, într-o stare de uşor dezgust, dar pe care nu l-a băgat nimeni în seamă, tot din cauza haosului general. După doar 10 minute intru şi eu în casă ca să-l schimb pe Alex şi să-l spăl. Cum intru în baie mă isterizez maxim: capacul toaletei arăta greţos, mirosea într-un fel anume, iar pe jos recunosc picăţele de "caca". Primul gând a fost că cineva a ratat gaura de la "veceu" şi a stropit împrejur. Să fi fost fina? Să fi fost alt musafir?Mă apuc să curăţ mizeria, îngreţoşată şi înjurând de mama focului pe ăla care a făcut-o. Mă luminez la minte brusc când îmi aduc aminte că Vlad a dispărut pentru mai mult timp în casă. Îl chem şi cer explicaţii. Cu faţă de milogul SRL îmi explică: "M-am luat cu joaca în piscină şi m-am ţinut mai mult. Mă găbeam tare şi nu am văzut că est capacul lăsat şi am făcut caca pe el. Da' după aia l-am şters." Realizez că îl ştersese cu tot sulul de hîrtie igienică, pe care îl aruncase în WC, care la rândul lui se înfundase. Mi-am pus mâinile în cap, dar n-am putut să-mi abţin un surâs. Dacă nu eram eu implicată în poveste probabil că aş fi râs cu gura până la urechi. Am certat copilul, cum îi stă bine unei mame şi l-am lăsat să se întoarcă la joacă, cu promisiunea, smulsă în fugă, că nu o să mai facă altădată şi chiar dacă se mai întâmplă să mă cheme pe mine să-l ajut să strângă mizeria.
Cea de-a doua bulină a câştigat-o zilele trecute când l-am surprins că se pipi în coşul de gunoi din bucătărie. Din nou, isterie maximă. Se uita la desene animate, s-a ţinut pînă în ultima clipă şi ca să nu facă pe el s-a orientat spre coşul de gunoi din bucătărie. De data asta a strâns el, a plâns cu lacrimi de crocodi, rugându-mă să-l iert că nu a vrut, dar "aşa mi-a ieşit mie din cap". Eu m-am gândit că este tare nostim să auzi întâmplări de genul ăasta de la alţi părinţi, dar când le fac ai tăi te apucă amocul. Însă, pe principiul că nu se mai întâmplă altădată aceeaşi fază, l-am iertat. Şi l-aş ierta, din nou, pentru toate prostiile, cu o singură condiţie: să mă facă părtaşă la ele, să-mi spună de ele şi să mă lase să-l ajut.

Singură

Este una din acele zile... Şi în zilele de genul ăsta, culmea, sunt mai lucidă ca oricând. Ştiu exact ce trebuie să fac şi toate îndatoririle mi le îndeplinesc cu acurateţea unui robot programat cu mult timp înainte. Obişnuiam să cred că zilele astea vin doar când eşti tânăr şi ai nelinişti metafizice sau te-ai certat cu părinţii ori iubeşti fără speranţă. Aiurea. Pe mine mă găsesc când mi-e lumea mai dragă. De exemplu, mă trezesc într-o dimineaţă cu soare şi flori la fereastră, îmi beau frumos cafeaua, îmi fumez ţigarea (vorba vine), trag aer în piept şi după ce închid fereastra mă prăbuşesc în pat, cu ochii holbaţi la vreo emisiune tâmpă din care nu pricep nimic. E clar.. e una din zilele acelea, mă gândesc, şi încep să-mi fac în cap planul. Mă voi holba la emisiunea tâmpă până se termină, iar genericul mă va adormi cu siguranţă. Când fac ochi, din nou, simt nevoia să bag în mine junk food. Nu găsesc mai nimic prin casă şi mă mulţumesc cu un măr deja scofâlcit. Mă trântesc, din nou, în pat. De data asta sting televizorul că nu mă mai ajută la nimic să privesc prin el. Stau ca moartă cu telecomanda în mână, fără să mă gândesc la nimic, probabil o eternitate, în realitate doar vreo 5 minute. Oftez lung şi iau în mână o carte. Ştiu că nu mă ajută la nimic, nu ăsta e remediu, dar m-am obişnuit să urmez aceiaşi paşi ca în tinereţe. Citesc zeci de pagini şi când deschid cu adevărat ochii nu recunosc nimic din ce am citit mai înainte. Mă ridic din pat şi bat casa în sus şi în jos, fără nicio preocupare, fără vreun gând, fără vreo simţire: sunt singură. Eu cu mine şi nimeni altcineva. Ăsta era un gând care mă speria altădată, acum mă linişteşte. Pe la jumătatea zilei îmi vin cât de cât în simţiri. Constat că am spălat toate vasele care erau în chiuvetă, am schimbat copilul de vreo 3 sau 4 ori, ba chiar i-am dat să şi mănânce, dar nu-mi mai amintesc toate astea. În schimb, îmi amintesc că am fost .... singură, eu cu mine.

Caut profesionisti. Ofer recompensa!

Nimic nu se misca in tara asta fara Pile si Relatii, cea mai buna publicitate este cea orala (din gura in gura) si cel mai bun prieten al tuturor este banul. Si acum ca mi-am facut introducerea, sa va zic de cine imi este teama cel mai tare: de medici si de contabili. Cu astia niciodata nu stii cum sa procedezi si oricum a-i da-o, tot tu esti in pierdere. Pentru necunoscatori si ne-apropiati trebuie sa spun ca, spre nefericirea mea si a bebeului cel mic, am fost internata o saptamana (una intreaga) in spital pentru o bronsiolita a lu' asta micu'. (Cu ocazia asta am aflat tot soiul de date medicale si denumiri pe care alta data nu mi le puteam explica). Totul s-a intamplat intr-o stupida zi de joi care de dimineata nu se anunta a fi una asha de dramatica cum am simtit-o eu mai tarziu. Vestea medicului de familie ca ne da bilet de internare mi-a cazut in moalele capului. Eu nu am fost internata in spital decat de doua ori in viata mea si atunci a fost pentru ca nu puteam naste acasa. In fine, cu beletu' in mana ma prezint la Urgenta Copii. Prima intrebare pe care mi-o pune medicul de garda: "Aveti mucegai in casa?" Ma gandesc cateva secunde si ii spun femeii: " Ultima oara cand l-am cautat, nu l-am gasit. Deci cred ca nu-l am". Nu pare deloc multumita de raspunsul meu, dar dupa vreo 5 minute, timp in care mai avea putin si imi cerea si numarul de la pantof, imi consulta copilul. Fara sa-mi spuna si mie macar ce diagnostic ar putea sa-i puna, ma trimite cu "doamna infirmiera" sus pe sectie. "Bun, gandesc eu, poate aflu pe sectie ce boala are bebe". Cu inima in gat, fara sa cunosc nici cat de grav este si nici ce o sa se intample in continuare, o urmez pe infirmiera care, surpriza!, urla din toti rarunchii si vorbea aproape porcos la telefon. Cele 2 minute cat a durat calatoria cu liftul pana la etajul 8, ea a tipat in continuu pentru ca interlocutorul nu o auzea. Halal sa-i fie! nervii imi erau intinsi la maxim si imi doream foarte tare sa-i smulg telefonul de la ureche si sa-l izbesc de pereti. M-am abtinut cu greu. Ajung pe sectie si astept cu copilul aproape 2 ore sa vina un medic sa-l vada. Doua ore in care copilul meu de abia respira, iar asistentele ii pusesera si branula, ca sa scape de-o grija. Abia dupa ce am dat vreo doua telefoane la conducerea spitalului, a venit medicul de garda sa-l vada. In cateva minute i-a fost dat un diagnostic si a si inceput tratamentul. Dupa mii de intrebari aflu de la medic ca are bronsiolita si ca nu stie cat va dura tratamentul. Ca sa-l faca pe micut sa se simta mai bine mai repede, cere asistentei sa-i fac aerosoli. Dupa vreo 10 minute aia vine si zice ca trebuie sa urc la reanimare ca pe sectie ele au doar un aparat stricat care nu merge innodat. Imi inchipuiam ca acest aparat este de dimensiuni considerabile, dar cand ajung la locul cu pricina constat ca este vorba de un aparat ceva mai mic decat o cutie de pantofi. Fir-ar sa fie, nu puteau sa coboare aparatul in loc sa urc eu cu copilul? Mai mult, in zilele cat am stat acolo nimeni nu zicea nimic: nici cum evolueaza boala, nici ce tratament i se face copilului, nici cat vom sta in spital. Am fost nevoita sa trag cu ochiul pe fisa de tratament. Aaaa, si inca ceva, nu am stiut ce doctor trateaza copilul decat dupa vreo 4 zile pentru ca pana atunci au venit sa-l "vada" vreo 5 medici rezidenti, vreo 4 medici de garda si vreo 4 randuri de asistente care nu aveau nici ecusoane si nici bun simt sa se prezinte. Astia-s profesionistii Spitalului din Constanta. Si inca astia de la copii se comporta frumos...ziceau mamicile care era internate pe acolo. Despre ce povesti am aflat cat am stat pe acolo, in alt episod. As putea sa fac un roman foileton pe tema asta.