Poveste de Crăciun cu centrală cumpărată de la Dedeman Agigea, ne service-ată la Pecef Tehnica Ploiești, produsă în Serbia

Îmi propusesem ca săptămâna de dinainte de Crăciun să fiu un pic zen, să am mai multe gânduri pozitive  despre oameni și fapte, fără să-mi propun un țel înalt de a face fapte bune, acesta fiind un lucru destul de greu în condițiile în care zilnicul nostru se petrece pe repede înainte. A fost doar un gînd căci de vineri, minunata zi de 16 decembrie, a anului de grație 2016, a începutul supliciul. Centrala pe peleți care slujește bazinul nostru de înot (da, ăla din Tuzla, pe care ne-am spetit de vreo 3 ani să-l punem pe picioare) a cedat.

Capitolul I, în care aflăm că s-a schimbat service-ul

Ca niște români prevăzători, aveam la îndemână numărul de telefon al meseriașului care o instalase. Și sunăm... O dată, de două ori, a treia oară a fost cu succes, însă, surpriză! Omul nostru refuză să ne ajute pentru că firma lui nu mai are contract de furnizare servicii cu Dedeman, vânzătorul centralei noastre. Ok, nu-i bai, îmi zic. Cu siguranță ne vor oferi un alt nene meseriaș să rezolve problema, centrala fiind în garanție, piesă rară de vreo 160 și ceva de mii de lei. Și sunăm la Dedeman...

Capitolul II, moda lui Call Center

La un Call Center Dedeman. Răspunde o domniță, cere detalii despre cum arată, cum se învârte, ce mai face centrala noastră. Adică așa..., conversație de salon și ne trimite la un alt, ați ghicit!, Call Center al firmei de service. Grăbiți să rezolvăm problema, sunăm si ....sunăm și nimic. Deja era vineri după amiază și situația căpăta accente ușor tragice pentru că afară se anunța să fie ceva mai frig ca în zilele de dinainte. Mai încercăm să sunăm, ba de pe un telefon, ba de pe un altul și nimic: Agenții erau ocupați cu toții! În timpul ăsta intrarăm și la treabă în bazin că doar cu asta ne ocupăm, de fapt...

Terminăm treaba spre seară. Să tot fi fost un 20.30... așa încheiem noi activitatea zilnică. Ce să vezi! Call Center-ul terminase programul. Nu-i așa grav, îmi zic, din nou. Rezistăm până a doua zi, dar să văd și eu cine este firma de service că poate ajung la vreun șef de service mai repede decât prin call center.Șoc și groază! Firma Pecef Tehnica, cea care a încheiat contract de service cu Dedeman, este din Ploiești Prahova. Intru puțin în panică... Cum va reuși o firmă din Prahova să-mi rezolve repede și bine problema cu centrala, aceasta fiind instalată la un subsol al bazinului de înot în Tuzla, Constanța?!

Capitolul III, week-end de avarie

Sâmbătă dimineață sunăm, din nou, la call center Pecef Tehnica. Răspunsul: Societatea noastră este în afara programului. Cu alte cuvinte, în week-end, doar proștii muncește, vorba lui Vio (prietenii știu), eu și bărbati-miu și mulți alții aflându-ne printre ei.

Și iaca așa, cu diverse artificii tehnice, am fost nevoiți să ne desfășurăm activitatea sâmbătă și duminică, încălzind, ba apa, ba vestiarele, ba aerul, pe rând. Consum mare de curent, cheltuielile cresc văzând cu ochii, doar temperaturile de afară scad. Cu chiu, cu vai, trecem și de week-end, cu speranța că luni, la prima oră, se va rezolva problema.

Capitolul IV, în care aflu că persoana juridică nu-i un consumator

Luni. Ora 8.00. Sunăm la Call Center Pecef Tehnica Ploiești. Oamenii dăștepți încep programul la orele 9.00, nu-i așa? Am aflat și eu luni de dimineață.

Luni. Ora 9.00. Sunăm la Call Center Ploiești. Toți agenții sunt ocupați. Trebuie să așteptăm să ne fie preluată și înregistrata cererea. Și așteptăm...Ora 10.00. Toți agenții sunt ocupați.Trebuie să așteptăm să ne fie preluată și înregistrata cererea. Și așteptăm..Ora 11.00. Toți agenții sunt ocupați.Trebuie să așteptăm să ne fie preluată și înregistrata cererea. Pe la ora 11.30 mi-a sărit țandăra. Caut cu disperare și găsesc, în cele din urmă, ( Slavă Cerului că mai am încă skill-uri de jurnalist), o altă modalitate de a lua legătura cu cineva de la Pecef tehnica. Găsesc numărul secretariatului. Răspunde. Expun problema, duduia promite că mă sună cineva în 10 minute. Mă sună Call Center-ul după fix 10 minute! Alelulia! O să fie bine! Aiurea... Domnișoara cere date de pe factură, nume, povestea centralei cu peleți, ce face, cum o mai duce, etc. Promite că revine imediat ce are un răspuns. Nici un semn toată ziua. Tăcere mormântală, frig afară, condens mare în bazin, multe înjurături la gura cuiva, gânduri negre în capul meu. Nu vă gândiți că am stat cu mâinile în sân. Am adus vreo 2-3 specialiști să-și dea cu părerea. Le-am plătit drumul și consultația. Eram gata să renunț la garanție, dacă aveau o soluție. Din păcate, nimeni nu părea să știe despre ce este vorba, cu siguranță.

Spre seară, tot pe la 20.30, când termin treaba, mă interesez despre drepturile consumatorului, gândindu-mă că poate rezolv mai repede problema cu ajutorul lor. Aflu că persoana juridică Nu este reprezentată de Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor. Persoanele juridice își rezolvă problemele de genul acesta în instanță, cu avocat, cheltuieli, nervi, etc. Adică nimic repede și eficient. Mă enervez și mai și. Trimit emailuri, mesaje pe toate canalele posibile, cu sesizari si nervi la direcțiunea Dedeman, la Pecef și la producătorul centralei, firma Alfa Plam din Serbia. M-am războit prin adrese cu toată lumea.

Capitolul V, în care aflăm ce bubă are centrala

Primul care a răspuns a fost, incredibil, dar adevărat, producătorul sârb. De pe mesajele pe facebook, am coborât pe email și apoi la telefon. Am trimis filmulețe cu ce nu face centrala, emailuri cu explicații de ce apelez eu, clientul, direct la producător, în loc să mă rezolve service-ul sau vânzătorul. Fac pe meșterul și verific cum îmi zice inginerul sârb diverse comenzi ale centralei. Setez și resetez centrala și nimic... Sârbii fac consiliu și mă sună după vreo 10 minute. Cică e placa de vină și să mă duc să o ridic de la Dedeman că ei au trimis vreo 3-4 în țară pentru modelul ăsta. Ba îmi trimit și numele, numărul de telefon al persoanei de contact pe care o aveau ei la Dedeman. Drăguț, nu? Am uitat să vă spun că și ei au reacționat când le-am comunicat că nu am eu prea multă putere, dar mă pricep de minune să fac anti-reclamă unui produs....

În cursul zilei de marți, adică la cinci zile, primesc și o reacție de la cineva mai sus de șeful de raion din Dedeman, care promite să rezolve cu service-ul. Și-a dat silința până la ora 16.00, când i s-a terminat și lui programul, dar și șefului lui, probabil. Rezultatul a fost egal cu zero.

În timpul ăsta cumpăr pe repede-înainte o centrală electrică second hand pentru a putea să păstrăm situația sub control în bazin. Constatăm că nu face față, evident. Adică alți bani aruncați pe fereastră și imposibilitatea de a putea să ne desfășurăm activitatea.

Miercuri dimineața, luăm taurul de coarne și ne înființăm la Dedeman să vedem dacă au sau nu placă pe stoc. Evident, că abia după câteva replici tăioase și alți nervi, aflăm că trebuie să facem comanda plăcii prin același Pecef Tehnica, de la care nu am primit niciun răspuns până în momentul de față.

Povestea nu are sfârșit, nu are concluzie. Este aproape joi, la doar trei zile de Crăciun, iar noi trăim de la o oră la alta sentimente amestecate de furie, nervozitate, frustrare. Ionut a alergat 4 kilometri să nu-i plesnească un vas de sânge în creier, iar eu m-am apucat să scriu....Am muncit trei ani, cu propriile noastre mâni, iar zilele astea ne uităm neputincioși cum se deterioreaza lucrurile în care noi am investit bani, dar mai ales suflet și timp.

Lecții despre fericire pe sub apă

Introducere

Mi-am dorit întotdeauna să scriu. Și am început cu ce era mai greu – poezia. Și m-am oprit. Am continuat cu proza scurtă, câteva nuvele, ba chiar am început și un roman adolescentin. Iar dacă o să caut bine prin maculatura strânsă, sigur găsesc o piesă de teatru neterminată. Apoi m-am oprit – mi-era teamă de critică, a mea, a celor din jur. La prima facultate am scris, din nou. De data asta cursuri, eseuri, lucrări, referate, teze. Și iar m-am oprit. Tot de teamă. De data asta, era frica de neoriginalitate. Apoi m-am apucat să scriu, din nou, de data asta la ziar:  articole, reportaje, sondaje de opinie, chiar și editoriale. Am continuat asa aproape 15 ani . Și iarăși m-am oprit. Motivul este lesne de ghicit: teama de fi căzut în rutină, frica de mediocritate, de șablon. De trei ani n-am mai scris, deși dorul mă încearcă mereu. Asta îmi place să fac, dar găsesc mereu o scuză care să mă țină departe de ceea ce-mi face plăcere, de ceea ce sunt eu cu adevărat.

Este ciudat cum căutăm o viață întreagă să facem ceea ce ne place și ajungem într-un final să facem ceea ce trebuie. Învățați-vă copiii să fie ceea ce vor ei să fie, nu ceea ce vreți voi. Să facă ceea ce le place lor, nu ceea ce vă place vouă doar pentru că așa trebuie. Să renunțe la teama de a fi judecați că nu fac ceea ce trebuie. Faceți voi, adulții, la rândul vostru ceea ce vă face plăcere și satisfacțiile vor fi infinite. M-am redescoperit în ceea ce fac acum. Mulți nu au habar ce fericită mă simt când un copil de doar 4 ani care plângea că îi este frică să intre în apă și cu care m-am luptat o lună, șapte, nouă, un an, doi ani, zice, într-o zi: “Pot să respir singur sub apă”, „Pot să merg singur”, „Uite cât de rapid sunt!”. Satisfacția muncii pe care o fac acum este e normași singura treaptă mai sus de această satisfacție este să scriu despre asta. Am amânat momentul trei ani. Am adunat în cap și pe mici agende mii de experiențe prin care am trecut cu copiii. Unii au venit și au plecat. Alții au rămas. Cei mai mulți s-au întors, iar eu m-am bucurat mai mult decât ei pentru că m-au preferat pe mine. Nu pentru că am fost marea profesoară de înot și i-am dus pe culmile performanței sau pentru că și-au însușit cele mai tainice mistere ale matematicii, fizicii sau filosofiei, ci pentru că au avut cândva, alături de mine, satisfacția unui lucru care le place.

Dragi antrenori, dragi profesori, medici, oameni de serviciu, ziariști etc, dacă vă treziți dimineața și gândul că mergeți la muncă vă doare, este clar: „Nu vă place ceea ce faceți!”. Dar nu este prea târziu să renunțați. Făceți-o cât mai aveți timp, până nu este prea târziu. Vă rog eu, renunțați la ceea ce faceți dacă nu aveți nicio satisfacție, veți fi mult mai fericiți! Prima lecție de fericire am prins-o destul de târziu – de la Vio, care zâmbește acum acolo, sus, unde este el. Iar cei care-l cunosc vor fi de acord cu mine că Vio se pricepea la chestiile astea. Următoarele le-am prins din zbor de la copiii mei si de la copiii altora, deși, de multe ori, părinții lor nici nu-și dădeau seama. Voi continua să iau lecțiile astea și să scriu despre ele. Pentru că asta îmi place să fac.

Prima lecție. O să încep aleatoriu cu prima lecție care îmi vine în minte la ora asta.

Diana, o fetiță de doar 4 ani, atunci când ne-am întâlnit (sper ca mama ei, care sigur își va recunoaște copilul în povestirea mea, pentru că este unul dintre părinții atenți la lecțiile de fericire pe care ni le predau copiii, să nu se supere pe mine). Așadar, Diana făcuse balet (da, ați citit bine, balet, la o vârstă așa de fragedă) pentru că îi plăcea dansul. Venise să învețe să înoate ca Mica Sirenă. Nu știa nimic despre apă, era ca o scândurică de țeapănă, dar foarte receptivă la ceea ce i se spunea. Ne-am jucat împreună câteva săptămâni, până când Diana a reușit singură să facă pluta, să înoate câțiva metri, dar mai ales să se scufunde. Și după ce a exersat scufundările luni întregi, de nu mai reușeam să o învăț nimic altceva, s-a hotărât că îi place mai mult să citească și să meargă la teatru. Lecția ei pentru mine se încheiase. A revenit de câteva ori, dar doar ca să se scufunde și apoi s-a întors la plăcerile ei: cititul, dansul și câte altele.

Lecția numărul 2 va urma.

Sportivii nu au nevoie de acte de caritate!

Ma straduiesc de ceva vreme sa scriu despre goana noastra nebuna spre marea performanta pe care si-o doreste Vlad, insa mereu apare cate ceva sa ma traga inapoi. M-a convins, intr-un mod cu totul ciudat, atitudinea unui reporter (culmea!) de televiziune. De fiecare data cand lumea vorbeste despre Vlad si ii admira munca si rezultatele ma incearca un soi de stanjeneala, ca si pe el de altfel. Ca sa nu spun de cazurile cand primeste aprecieri de la oameni care au avut rezultate deosebite in inot, cum este Razvan Florea sau Camelia Potec sau mai stiu eu cine..

Si deunazi, prietenul de pe FB al unui bun prieten de-al nostru, animat de cele mai bune intentii in ceea ce-l priveste pe Vlad, ii transmite acestuia ca o anume institutie de presa din Romania nu face “actiuni de caritate”, ci este o televiziune serioasa de stiri. “UpS!”,ma gandesc eu. Am cerut eu bani sau alte foloase material? Nu am cerut nici macar un reportaj despre copilul meu. Ele au venit la initiative altor oameni din presa. Ca rezultatele unui copil de 11 ani la un concurs international de inot nu ti se par a fi interesante pentru o stire pot intelege (am lucrat in presa si stiu ca nu depinde de reporter in totalitate acest aspect), dar sa crezi ca acest copil sau parintii, prietenii lui vor bani (banuiesc ca intra la categoria sponsorizare,nu?) este deja prea mult.

N-am cerut in viata mea vreun ban pe spinarea copilului meu. Mici macar nu m-am gandit la asa ceva. Il voi sustine financiar atata vreme cat voi putea, voi face sacrificii pentru ca si el face pentru sportul acesta,iar cand vom fi in vreun impas, voi gasi, cu siguranta o solutie alternativa, dar in niciun caznu voi apela la o institutie de presa pentru a ma “sponsoriza”. Am fost crescuta sa ma descurc singura in orice situatie, sa ma bazez pe mine, in primul rand, pe munca mea si pe familia mea, iar eu incerc sa le transmit si copiilor mei acelasi lucru pentru ca mi se pare o atitudine sanatoasa din toate punctele de vedere.

In ultima veme diverse personae m-au tot intrebat de ce are nevoie Vlad sa continue in sport. Primul gand a fost – “Sanatate”. In sportul de performanta, corpul si psihicul se erodeaza, daca nu le ingrijesti corespunzator. Sportivii mari pot confirma, sunt sigura de asta.De aceea Vlad are nevoie de masaj de recuperare, gimnastica recuperatorie, alimentatie corespunzatoare sanatoasa, sedinte de psihoterapie, etc.

Urmeaza gandul 2 – “bazin de 50 m”. Constanta l-a avut. Acum este sala de evenimente. Mai are unul, neomologat pentru ca-I lipsesc cativa centimetri. Nu te poti apropia de el pentru ca apartine Marinei Miltare, adica viitorii marinari se antreneaza acolo.Si asta cred ca spune multe. Concluziile le trageti voi.

Gandul 3 – “un sistem de invatamant adecvat”. Nici nu va inchipuiti cat muncesc la scoala si pentru scoala unii sportivi (ca sunt unii care nu dau doi bani). Vlad isi face temele jumatate acasa, jumatate la bazin. In total, aproximativ 2-3 ore de lucru individual in fiecare zi. Are rezultate bune si foarte bune la scoala, dar oricand ar mai inota vreo 50 de bazine decat sa mai faca ceva suplimentar la matematica sau sa citeasca vreo carte. Nu-i in regula treaba asta, ma gandesc eu. Scoala a pierdut meciul asta.

Gandul numarul 4 – “sistem de premiere” adecvat pentru sportivii valorosi. Este rusinos pentru statul roman si autoritatile locale, ca sa nu spun jenant si revoltator, sa premiezi cei mai buni sportivi ai tai, la un Campionat National, cu o medalie sau cu o diploma. Si asta se intampla de ani de zile,de dinainte de Revolutie cred. Scuza Federatiei, cel putin la inot, este “nu sunt fonduri suficiente”. Copiilor nu le trebie mult sa fie fericiti. Pe ei ii bucura lucrurile simple: un tricou cu numele lor si denumirea concursului la care au participat, o cupa mare, pe masura eforturilor, un pix pe care sa scrie “Esti invingator!”, etc. In Romania, doar unele cluburi private (cele mari) au inceput sa mai schimbe lucrurile din punctul acesta de vedere, in rest totul merge ca acum o suta de ani, poate si mai rau.

Gandul numarul 5, ultimul, dar nu cel de pe urma, - “colegi pe masura lui”. In inot ai nevoie de competitie, de colegi ambitiosi, muncitori, care sa traga langa umarul tau, sa-ti sufle in ceafa, sa-ti fie adversari, dar si prieteni. Din pacate, nu multi copii si parinti sunt dispusi sa faca sacrificii pentru sport, iar Vlad sufera de fiecare data cand la unele antrenamente se vede singur in bazin sau cand la antrenamentul de dimineata lipseste vreunul dintre cei multi – 4 (!) la apel. Sufera din punct de vedere emotional, dar si ca sportiv. Are de pierdut. La concursuri este altceva. Are mereu concurenta si asta este bine. Sunt copii buni si muncitori cei cu care concureaza el si asta il motiveaza. Nu le cunosc povestile, insa sper sa performeze in sport vreme indelungata pentru ca astfel imi vor ajuta copilul si Vlad pe ei.

Sunt multe lucruri nespuse despre viata de inceput a unui sportiv, dar cert este ca el nu are nevoie de actiuni de caritate, ci de conditii normale de viata si educatie (vedeti ca nu zic speciale deoarece consider ca in fiecare copil exista potential pentru performanta, fie ca este in sport, stiinta sau arte) Ar trebui sa le acordam sanse egale tuturor ca sa avem mai multi spportivi ca Simona Halep si Razvan Florea,  mai multi matematicieni care sa castige concursuri internationale la NASA sau filosofi sau artisti de renume! 

Cateva cuvinte despre sport si performanta

M-am hotarat sa scriu cate ceva despre inotul de performanta, despre sport in general, pentru ca am observat ca multi parinti dintre cei care isi indeamna copiii spre un sport, insa ei insisi nu au practicat vreodata unul, pun semnul egal intre sport si performanta. “Eu il aduc la inot, dar nu vreau performanta”. Fraza aceasta am auzit-o in repetate randuri din gura parintilor unor copilasi de-o schioapa (si aici nu exagerez deloc, copiii avand 2, 3 sau 4 ani) veniti pentru prima oara la o lectie de inot. Cele ce urmeaza poate o sa-i uimeasca pe unii: sportul nu inseamna performanta. Sportul este, in primul rand, si inainte de toate, miscare si sanatate intr-un mediu organizat. Este un joc, daca vreti, care, ca toate celelalte jocuri, are reguli ce trebuie respectate, are un coordonator de joc (in cazul inotului vorbim despre antrenor) si exista consecinte (ca sa nu le spun “pedepse” ca suna rau) in cazul celor care nu respecta regulile jocului. Atat timp cat copilul invata sa respecte regulile jocului, el va invata si sa inoate sau sa joace fotbal, baschet, sa danseze (si da, dansul este si el un sport), etc.  Respectand regulile, stabilite de la bun inceput de antrenor, copilul va reusi in ceea ce face. Aici intervine un alt aspect. Unii copiii ajung sa invete mai repede, altii mai lent. Fiecare cu ritmul lui, o sa-mi spuneti. Adevarat, trebuie sa tinem cont de ritmul lor de invatare, care este insa strans legat de dorinta lor. Adica, un copil care isi doreste sa realizeze ceva, orice, invata mult mai repede decat unul care spune “Nu pot” (in fapt, este “Nu vreau”). Toti copiii pot.  De acest lucru sunt absolut convinsa. Totul este sa-si doreasca. Daca un parinte se lasa impresionat si manipulat de niste lacrimi si explicatia “Nu pot”, copilul are de pierdut din start. Trebuie inteles acest “NU pot”, sinonim cu “Nu vreau”, si cautata cauza lui. Este posibil sa nu-i placa instructorul/antrenorul, sa nu-i priasca atmosfera din bazin. Este poate deranjat de un coleg de grupa, i s-a intamplat ceva nepotrivit in timpul lectiilor sau, pur si simplu, are ceva de dovedit parintilor (vorbim aici de o confruntare inconstienta, de un tip de comunicare pe care parintii il ignora de obicei). Si nu intru in prea multe amanunte pentru ca exista carti de specialitate si profesionisti care va pot indruma in acest sens; trebuie doar sa vreti acest lucru. Cam asa stau lucrurile cu sportul, in general.  Sfatul meu: incercati sa fiti perseverenti in ceea ce va propuneti cu copilul si daca vedeti ca dupa o perioada nu se inregistreaza niciun progres in evolutia lui, atunci incercati alt sport. Insa nu izolati copiii de aceasta latura importanta pentru dezvoltarea lor fizica, psihica si  emotionala. Sportul (miscarea) se practica toata viata, performanta nu.

Si revenim la performanta. Performanta inseamna ani de munca, zeci de ani. Ea se obtine in timp, cu perseverenta, ardoare, spirit de competie crescut, determinare, vointa, sacrificii, in detrimentul jocului de care v-am povestit mai sus. Nu orice copil care are talent, invata repede, are aptitudini fizice si psihice deosebite poate obtine performanta. Cei mai multi dintre ei se “pierd” pentru ca nu au determinarea sau vointa; nu au rabdarea si dorinta; nu sunt dispusi la sacrificii; nu vor sa renunte la joc. Si este in regula. Este foarte OK. Lasati-l pe copil sa aleaga acest aspect. Si sa aleaga in cunostinta de cauza. Un copil fortat de parinti sa ajunga la performanta, fie ca vorbim despre sport sau matematica va fi, in cele din urma, pierdut pentur domeniul respectiv. Ganditi-va ca performanta inseamna acel punct maxim din viata unui om (vezi o medalie olimpica, un premiu Nobel, o recunoastere internationala), iar pentru acest unic moment copilul, apoi adolescentul, tanarul si, in cele din urma, adultul munceste zeci de ani, renunta la multe lucruri, trece prin adevarate furci caudine. Sunt cunoscute zeci de cazuri in sport, ca si in matematica sau inventica. Nu trebuie sa cautam prea departe de noi ca sa gasim inotatori de mare performanta care au renuntat dupa momentul lor de glorie la a intra in apa (!!!) sau genii ale matematicii care au refuzat sa mai aiba de-a face cu cifrele o viata intreaga. Daca merita sau nu tot acest efort nemaipomenit nu ne poate lamuri decat cineva care a trecut prin el.  Din postura de parinte de sportiv poti doar sa-I oferi sprijin material si emotional, sa nu  iei decizii in numele lui si sa-i le respecti, chiar daca nu-ti convin, sa-l impingi mereu de la spate (pentru ca are nevoie de asta). Ar mai fi multe de spus despre performanta si chiar as avea de povestit despre viata unui parinte de sportiv, insa nu face obiectul discutiei de fata.

Eu v-as sfatui doar sa fiti intransigenti in ceea ce priveste sportul si sustinatori in cazul performantei.

Aleg sa fiu "iubibila"!

In ultima vreme, si nu stiu de ce taman acum dupa luni bune, diversi oameni ma intreaba cum imi este, cum o duc cu banii, cu sanatatea, cu linistea, cu fericirea, etc. Altii ma chestioneaza mirati cum de mi-am lasat vechiul job si m-am apucat de ceva cu totul diferit, daca nu cumva am regrete ascunse, daca nu-mi doresc in secret sa ma intorc in vechiul camp al muncii de ziarist. Raspunsul meu la toate aceste intrebari, unele puse direct, altele doar intuite de mine, este NU. Raspunsul vine spontan, fara sa stau prea mult pe ganduri si asta pentru ca am gandit-o aproape un an de zile aceasta schimbare majora din viata mea. Cei care imi sunt mereu aproape stiu ca nu iau nicio hotarare pana nu o intorc pe toate partile, fac liste cu argumente pro si contra, pe hartie, cu pixul in mana, cum m-a invatat o buna prietena. Asadar, dragi prieteni si cunoscuti, NU mi-e dor sa fiu, din nou ziarist, si asta pentru ca imi place ce fac acum, o fac cu dragoste si mi se raspunde cu dragoste si apreciere. Am zilnic satisfactii mici sufletesti care ma umplu cu energie pozitiva, chestie care nu mi se mai intamplase de multa vreme cat am lucrat in presa ( poate din primii ani de jurnalism, cand ma entuziasma aproape totul si imi face placere chiar si sa alerg oamenii pe strada pentru a le lua vox-uri - jurnalistii cu experienta stiu ca asta este cel mai ciudat si neplacut lucru din munca unui ziarist). Inainte devenisem blazata, epuizata psihic, morocanoasa, nervoasa, mereu pe fuga si nu eram in stare sa apreciez nici macar zambetele copiilor mei. Acum lucrez tot timpul cu copiii ( ai altora, ce-i drept), dar ei ma fac sa-mi apreciez, la adevara lor valoare, familia, prietenii, zambetele, muzica, jocul, florile si tot ce-i frumos si insemnat pe lumea aceasta. Asa am devenit eu mai maleabila, mai comunicativa, mai linistita psihic, incarcata cu energie pozitiva, o mama mai buna, o sotie mai intelegatoare, o femeie constient implinita. Presa am lasat-o in urma fara urma de regret. A fost prima mea dragoste si nu o voi uita niciodata, dar in ultimii ani ma consuma doar prin faptul ca devenise ea insasi o consumatoare (si cred ca "presarii" vechi stiu ce spun); nu mai aveam de unde sa-mi trag seva si energia si dragostea, asa ca am ales sa "divortam". Nu a fost un divort urat, dimpotriva, am ramas prieteni, ne mai vizitam din cand in cand, de dragul vremurilor trecute, ca sa depanam amintiri, dar doar atat. Am ales sa fiu "iubibila" si asta imi ocupa tot timpul!