Nimic mai trist ca soarele de martie

Ai fi crezut că s-a dus iarna drăguţa şi ne-a lăsat doar cu penibilele noastre tristeţi provinciale de primăvară. Dar azi a nins. Şi a nins viscolit ca atunci când Cerul se supără pe Pământ şi scuipă venin. Nu mi-era mie de frig sau de zăpadă că stăteam la căldurică în casă, doar că brusc m-a apucat o durere nasoală de cap şi-mi piuiau urechile în draci. Şi deodată m-am gândit că treaba aia şi bla bla-urile cu încălzirea globală sunt pe bune şi că în curând, foarte curând, o să murim naibii cu toţii şi o să lăsăm în urmă numai praf. Adică... atât o să rămână din mine şi cei dragi? Groaznic de puţin...şi înecăcios. Când după vreo oră a apărut soarele a fost mai trist decât înainte. Rămăsesm doar cu durerea de cap şi pierdusem şi zăpada şi ţiuitul din urechi.