Caut profesionisti. Ofer recompensa!

Nimic nu se misca in tara asta fara Pile si Relatii, cea mai buna publicitate este cea orala (din gura in gura) si cel mai bun prieten al tuturor este banul. Si acum ca mi-am facut introducerea, sa va zic de cine imi este teama cel mai tare: de medici si de contabili. Cu astia niciodata nu stii cum sa procedezi si oricum a-i da-o, tot tu esti in pierdere. Pentru necunoscatori si ne-apropiati trebuie sa spun ca, spre nefericirea mea si a bebeului cel mic, am fost internata o saptamana (una intreaga) in spital pentru o bronsiolita a lu' asta micu'. (Cu ocazia asta am aflat tot soiul de date medicale si denumiri pe care alta data nu mi le puteam explica). Totul s-a intamplat intr-o stupida zi de joi care de dimineata nu se anunta a fi una asha de dramatica cum am simtit-o eu mai tarziu. Vestea medicului de familie ca ne da bilet de internare mi-a cazut in moalele capului. Eu nu am fost internata in spital decat de doua ori in viata mea si atunci a fost pentru ca nu puteam naste acasa. In fine, cu beletu' in mana ma prezint la Urgenta Copii. Prima intrebare pe care mi-o pune medicul de garda: "Aveti mucegai in casa?" Ma gandesc cateva secunde si ii spun femeii: " Ultima oara cand l-am cautat, nu l-am gasit. Deci cred ca nu-l am". Nu pare deloc multumita de raspunsul meu, dar dupa vreo 5 minute, timp in care mai avea putin si imi cerea si numarul de la pantof, imi consulta copilul. Fara sa-mi spuna si mie macar ce diagnostic ar putea sa-i puna, ma trimite cu "doamna infirmiera" sus pe sectie. "Bun, gandesc eu, poate aflu pe sectie ce boala are bebe". Cu inima in gat, fara sa cunosc nici cat de grav este si nici ce o sa se intample in continuare, o urmez pe infirmiera care, surpriza!, urla din toti rarunchii si vorbea aproape porcos la telefon. Cele 2 minute cat a durat calatoria cu liftul pana la etajul 8, ea a tipat in continuu pentru ca interlocutorul nu o auzea. Halal sa-i fie! nervii imi erau intinsi la maxim si imi doream foarte tare sa-i smulg telefonul de la ureche si sa-l izbesc de pereti. M-am abtinut cu greu. Ajung pe sectie si astept cu copilul aproape 2 ore sa vina un medic sa-l vada. Doua ore in care copilul meu de abia respira, iar asistentele ii pusesera si branula, ca sa scape de-o grija. Abia dupa ce am dat vreo doua telefoane la conducerea spitalului, a venit medicul de garda sa-l vada. In cateva minute i-a fost dat un diagnostic si a si inceput tratamentul. Dupa mii de intrebari aflu de la medic ca are bronsiolita si ca nu stie cat va dura tratamentul. Ca sa-l faca pe micut sa se simta mai bine mai repede, cere asistentei sa-i fac aerosoli. Dupa vreo 10 minute aia vine si zice ca trebuie sa urc la reanimare ca pe sectie ele au doar un aparat stricat care nu merge innodat. Imi inchipuiam ca acest aparat este de dimensiuni considerabile, dar cand ajung la locul cu pricina constat ca este vorba de un aparat ceva mai mic decat o cutie de pantofi. Fir-ar sa fie, nu puteau sa coboare aparatul in loc sa urc eu cu copilul? Mai mult, in zilele cat am stat acolo nimeni nu zicea nimic: nici cum evolueaza boala, nici ce tratament i se face copilului, nici cat vom sta in spital. Am fost nevoita sa trag cu ochiul pe fisa de tratament. Aaaa, si inca ceva, nu am stiut ce doctor trateaza copilul decat dupa vreo 4 zile pentru ca pana atunci au venit sa-l "vada" vreo 5 medici rezidenti, vreo 4 medici de garda si vreo 4 randuri de asistente care nu aveau nici ecusoane si nici bun simt sa se prezinte. Astia-s profesionistii Spitalului din Constanta. Si inca astia de la copii se comporta frumos...ziceau mamicile care era internate pe acolo. Despre ce povesti am aflat cat am stat pe acolo, in alt episod. As putea sa fac un roman foileton pe tema asta.

De dragoste, pur şi simplu

O adiere, un cuvânt, o atingere, dar mai ales mirosul pielii....Se strâng toate în stomac şi se transformă, ciudat cum toate trec prin stomac, nu?, în mii de fluturaşi coloraţi. Apoi florile sunt cînd albe, când roşii, copacii sunt toţi verzi, apele albastre şi limpezi de cristal, vântul miroase a primăvară, iar oamenii sunt toţi frumoşi. Un cântec dulceag îţi răsună mereu în urechi şi pe buze îţi năvălesc toate cuvintele frumoase din dicţionarele tuturor limbilor pământului. Un zâmbet ţi se deschide pe faţă din 5 în 5 minute şi ochii îţi sclipesc ca diamantele. Inima goneşte cu mii de bătăi pe minut, pulsul ţi se accelerează nebuneşte, iar tâmplele îţi zvâcnesc necontenit. Picioarelor le-au fost ataşate aripi mari şi albe, de înger, iar mânile au fost conturate cu creioane cerate, în culori vesele. Cerul se apropie atât de mult de tine încât ai impresia că dacă te-ai ridica puţin pe vârfuri îl vei atinge cu creştetul. Umbletul se transformă în paşi de dans şi fiecare cuvânt este o notă muzicală, mîinile descriu în aer mişcări de zbor divin şi deodată te trezeşti că eşti zeu.. pentru o secundă. Depinde de tine să multiplici secundele în minute, minutele în ore, orele în zile, ca să ai o viaţă plină de dragoste.
Love Will Always Find You, Peter Smith

Rise and shine că eşti Sub Anestezie

Mă aşteptam la cu totul altceva când m-am hotărât să văd AWAKE, deşi fusesem pusă în gardă de micul sinopsis al lui Adi. Îmi fusese recomandat ca un film psihologic şi mă aşteptam ca asta să şi fie, dar n-a fost aşa. Face parte din ciclul poveştilor cu "era să fie odată". Singurele secvenţe care puteau fi exploatate (cele din timpul anesteziei şi trăirile personajului în acele momente) spre latura psihologică nu au fost deloc extinse. Replicile actorilor au aproape toate rol de sentinţă şi de adevăr absolut (urăsc chestia asta pentru că ai tendinţa în timpul vizionării să dai forward), iar de pe la mijlocul filmului poţi intui finalul. De exemplu, puteam să bat pariu că mă-sa lu' Clay o să-şi dea inima pentru fi-su. Era previzibil din momentul în care nu-ştiu-cine a spus că au amândoi, adică ea şi ficior-su, o grupă de sânge rară. În plus, intriga nici măcar nu e bine conturată, iar motivul pentru care echipa de medici se hotărăşte să-l căsăpească pe blondul, bogatul, dar nefiresc de naivul Clay este ambiguu. Una peste alta, să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce minune de film, dar băieţii care un ceva pentru divele blonde şi buzate o pot vedea pe Jessica Alba în nişte ipostaze mişto. Filmul poate fi, cel mult, o dramă uşor poliţistă, dar nu un film psihologic. Aaaa, iar finalul este un semi happy-end cu "rise and shine măi blondule ca să ne meargă şi nouă bine azi".

Ce vor bărbaţii?

Credeam că am trecut demult de faza asta, când prietena unei prietene ( că ştiţi că aşa se duce vorba...) mi-a povestit, sub formă de bârfă bineînţeles, despre începutul sfârşitului unei poveşti de amor ghebos dintre prietena acestei prietene de care vă povesteam şi amantul ei. N-aţi înţeles nimic, aşa-i? Nici eu la început, dar după vreo 3 cafele şi vreo 100 de întrebări ajutătoare reuşesc să mă dumiresc: Ea, să zicem doamna Y, se desparte de bărba-su, cam mitocan şi gelos, pentru domnul, să-i zicem X. După vreo câteva luni, doamna Y rămâne însărcinată şi îl anunţă pe dl X că va fi tătic. Nu tu cerere în căsătorie, nu tu sula în coaste să se mute împreună, ci doar că va fi tată. Domnul cu pricina intră în panică, pentru că vezi Doamne nu era gata să joace rolul ăsta, şi caută cuvinte meşteşugite, la alte doamne şi domnişoare, pentru a o anunţa pe doamna Y că el refuză să joace partea asta de piesă. Curând, doamna Y pricepe şi singură cum stă treaba şi se resemnează cu gândul că va avea un copil.
Povestea nu m-a impresionat prea mult pentru că în viaţă ne facem singuri alegerile şi trebuie să fim conştienţi că vom trăi cu ele pentru tot restul vieţii noastre. Aaa, şi doamna cu pricina este şi una la care te-ai fi aşteptat să păţească aşa ceva. Dar nu am putut să nu mă întreb, a mia oară, ce vor, de fapt bărbaţii? Ăia care nu s-au căsătorit încă vor familie, copii, o casă a lor, mâncare gătită de mâna muierii de care s-au legat? Pentru că după ce semnează actul au remuşcări, că cică sunt prea legaţi de mâini şi de picioare, ea nu mai miroase ca înainte, a parfum, ci a ceapă prăjită, copilul ţipă prea tare, mâncarea este prea sărată, etc, etc. Atunci, hop la divorţ. Cică nepotrivire de caracter şi idei. Împart pînă şi chiloţii pe care i-au luat împreună când au fost la Mall, copilul rămâne la ea, casa la el şi a-i putea spune că treaba e ca şi rezolvată. Dar nu. Când vine hotărârea judecătorească, el are, din nou, remuşcări: a lăsat-o fără casă şi a trimis-o la mă-sa înapoi cu un copil. Stă omul şi cugetă şi îşi dă seama că ciorba nu era aşa de nasoală, iar spre seară muierea lui mirosea chiar bine, iar spre dimineaţă ăla micu' nu mai urla aşa de tare. Aşa că se duce la uşă la soacră-sa, îi declară iubire veşnică fostei neveste, iar aia, ca tuta, pune botu'. Şi povestea se repetă la nesfârşit ca într-un film prost cu Bahmu şi Prigoană. M-am săturat să aud că bărbaţii ştiu ce vor şi acţionează în consecinţă, că trebuie să mergi pe mâna lor, protectoare bineînţeles, în viaţă, dar şi în afaceri, că trebuie să le mai faci şi friptură în loc de ciorbă, să porţi o bluză pe gât ca ei să se holbeze în decolteul altora şi tot aşa. Dar cum v-am mai spus, eu am trecut peste faza asta...

P.S. I Love You

Şi încă ceva mai mult.Un El şi o Ea, o poveste normală de dragoste până când El moare. Ce urmează după El este inedit şi frumos şi îţi poate smulge şi câteva lacrimi. Ingredientele sunt muzică irlandeză, glumiţe de bun simţ şi multe scrisori de dragoste. Happy-end-ul se transformă în altceva, nu spun ce că după aceea nu vă mai uitaţi la film. Cert este că filmul trebuie văzut în doi că are un efect devastator asupra corazonului femeiesc şi se poate ca băieţii să se lipească şi ei de ceva. Nu este de nota 10, nici măcar de 9, dar ideea este inedită. Vizionare plăcută celor care vă încumetaţi să pierdeţi vreo 90 de minute într-o seară romantică! Aaaa şi iubiţi-vă mult cât încă mai puteţi şi aveţi cu cine.